Cand cel care a produs Rambo, Terminator si Basic Instinct a fost numit starostele cinemaului maghiar, cineastii in frunte cu Tarr s-au speriat ca doar productiile comerciale vor mai primi bani de la Hungarian Film Fund (CNC-ul maghiar, infiintat in 2012 dupa ce institutia similara, MMKA, fusese lichidata din pricina unor nereguli financiare.) Asociatia Cineastilor Maghiari, care avea drepturile asupra Saptamanii Filmului Maghiar, a refuzat sa colaboreze cu Vajna din 2012 pana acum, cand traditia Saptamanii Filmului Maghiar, inceputa in 1965, a fost reluata. Daca Béla Tarr se plangea acum doi ani ca n-are ce arata, in acest an au facut parte din program 332 de filme din care 26 de lungmetraje de fictiune, 105 documentare, 16 filme de televiziune, 87 de scurtmetraje, 62 de filme de animatie si 36 de filme de interes general –adica filme facute cu bani de la stat laolalta cu filme independente, filme semnate de cineasti cunoscuti, filme studentesti s.a.m.d. Toate proiectate in cele sase sali ale multiplexului Cinema City din mall-ul MOM-Park, cu proiectie cristal si angajati care isi stiau meseria. Plus ca mare parte din filme erau subtitrate in engleza.
Atunci de ce nu era lume in sali? Logo-ul ales pentru aceasta editie, „Hai, aseaza-te langa mine!“, e cel mai bun raspuns, trailerul festivalului aratand si el spectatori de toate varstele prapadindu-se de ras intr-o sala de cinema arhiplina. Acuma, nu poti sa zici ca te strici de ras la filmele lui Béla Tarr, dar ati inteles ideea. Ungurii nu se prea inghesuie la cinema ca sa vada filme unguresti, deci ideea premierului Viktor Orban de a-l numi pe Andy Vajna la carma cinematografiei avea scopul ei. Un nou sistem de acordare a finantarilor a fost pus in functiune in 2012 (27 de filme au primit granturi de productie din 2012 pana in septembrie 2013) si, dupa o pauza inevitabila, rezultatele incep sa se vada. Filmele maghiare recente sunt selectionate si premiate in festivaluri importante – de pilda, White God/Fehér Isten, de Kornél Mundruczó, care a luat in acest an Premiul sectiunii „Un Certain Regard“ de la Cannes –, dar ele nu sunt inca si succese de public acasa. Daca filmul lui Mundruczó, care intra in salile din Romania in februarie 2015 (facand parte si din selectia Festivalului Les films de Cannes a Bucarest), nu e totusi un film pentru marele public, pare ciudat ca o tragicomedie ca Heavenly Shift/Isteni müszak de Márk Bodzsár, care imprumuta atat de mult din filmele lui Tarantino, sa nu fi avut in Ungaria nici macar succes de public (nemaivorbind ca a fost subapreciat de critica).
Traditia cere ca Saptamana Filmului Maghiar sa fie o vitrina a productiei de film nationale, deci se intra fara preselectie. Multe din titlurile prezentate n-ar fi fost acceptate intr-un festival obisnuit. (In asemenea cazuri, e bine sa ai pe cineva care sa-ti sugereze ce sa vezi.) Printre highlight-urile editiei s-au numarat premiera mondiala a lui No Man’s Island, de Ferenc Török (un film comercial si colorat, cu si pentru tineri), premierele nationale ale lungmetrajelor: Butterflies/ Pillangók de Gábor N. Forgács, Strange Forest/ Az erdö de Szabolcs Tolnai, For Some Inexplicable Reason/ Van valami furcsa és megymamgyarázhatatlan de Gabor Reisz (Marele Premiu la Cinefest, Miskolc) si, nu in ultimul rand, productia maghiaro-germana Homeland, Sex and Further Inconveniences/ Szülöföld, szex és más kellemetlenségek, care e primul lungmetraj de fictiune al Rekai Kincses, cineasta nascuta la Targu Mures si premiata la Festivalul ASTRA pentru documentarul Un campion din Balcani (Homeland, Sex and Further Inconveniences a fost prezentat si la Festivalul International de Film Transilvania). Am vazut mai multe filme in cele patru zile petrecute la Budapesta, dar ma opresc doar la doua dintre ele.
„Visez la anul 2000“
Momentul de maxim interes al Saptamanii Filmului Maghiar l-a constituit filmul de deschidere, The Undesirable/ A tolonc, realizat in 1914 de Mihály Kertész, adica de Michael Curtiz, cum isi va spune cineastul care va lasa Budapesta pentru Viena in 1919, urmand ca in anii ’20 sa ajunga la Hollywood (unde va muri in 1962). Inainte sa realizeze Ingeri cu fete murdare, Casablanca sau Mildred Pierce, Mihaly Kertesz, un evreu maghiar din Budapesta pe numele sau real Kertész Kaminer Mano, a studiat teatrul la Budapesta si, cand directorul Teatrului Maghiar din Kolozsvár/Cluj-Napoca, Jenö Janovics, l-a invitat la Cluj sa faca un film, n-a refuzat oferta. Nascut in Rutenia si decedat la Cluj in 1945, Janovics a pus pe picioare Studioul Corvin, unde doar el singur a regizat 33 de filme intre 1913 si 1920, lansand si cariera unor cineasti ca Michael Curtiz si Alexander Korda. 72 de filme a produs Jen? Janovics la Cluj, in doar cinci veri. Cand Kertész a fost invitat, Studioul Corvin era la inceput si primul film fusese turnat la Cluj in 1913. Pentru ca se lucra in umbra Teatrului Maghiar si cu mijloacele acestuia (decoruri, actori etc.), filmele se faceau vara, in vacanta. Asa s-a intamplat si cu The Undesirable/ A tolonc, turnat in iunie-iulie 1914 nu doar in Cluj-Napoca, dar si pe valea Ariesului, Cheile Turzii si in Muntii Trascaului. Filmul a fost regasit miraculos acum cativa ani, in subsolurile lui Hungarian House din New York, iar faptul ca avea cartoanele cu inserturi in engleza a fost un indiciu clar ca regizorul adusese filmul cu el si ii facuse copii pentru publicul american. Lansat in februarie 1915 la Viena, The Undesirable/ A tolonc a fost un mare succes, fiind cotat chiar si la Bursa din Berlin. Nu se mai stia despre el ca exista – de altfel, si acum poti gasi pe net informatia ca unul singur dintre filmele mute realizate de Kertész in perioada pre-Hollywood, The Charlatan/ A Kuruzsló (1917), s-a pastrat in totalitate.
Inainte sa fie restaurat, The Undesirable a fost aratat doar la Amsterdam, Pordenone si Cluj-Napoca, la festivalul organizat de revista de cinema in limba maghiara „Filmtett“, dar premiera mondiala a variantei restaurate, inclusiv cu coloana sonora compusa special de Attila Pacsay, a avut loc in Sala de Concerte Béla Bartók a noului Palat al Artelor din Budapesta, in 13 octombrie 2014.
Avand-o in rolul principal pe marea actrita maghiara de teatru Mari Jászai (fiind si singurul film pastrat cu ea, desi nimeni nu mai stie azi ce voce avea) si avandu-l ca director de imagine pe László Fekete (nascut la Mintia, Maramures si decedat la Cluj in 1947), The Undesirable (titlu care poate fi tradus prin Intrusa) e o drama in patru acte despre o tanara care isi cauta mama inchisa timp de 15 ani pentru uciderea sotului gelos. Jenö Janovics adaptase pentru cinema o piesa de teatru din 1875, iar flashback-urile din piesa au fost eliminate de regizor prin folosirea montajului paralel, actiunea demarand cand fata afla de la tatal muribund ca n-a fost crescuta de parintii naturali si dezvoltandu-se pe masura ce drumurile mamei si fiicei se apropie, intalnindu-se pana la urma. Filmul are multe momente comice jucate cu verva, dar sfarsitul e dramatic, mama murind otravita de sulful de la chibrite cu care fiica dorea sa se sinucida pentru ca fusese acuzata pe nedrept de hotie. Recunosc, am fost atenta mai ales la exterioare si mai putin la poveste sau la jocul actorilor (desi m-am uitat atent la fetele lor, ca si cand as fi putut sa-i recunosc). Apar in film vreo trei exterioare cu case din Cluj, intr-un rand se vede si o strada, iar cand fata intra la oficiul fortelor de munca, e vizibila pe casa reclama oficiului (probabil reala) cu numarul de telefon – 452. In alta scena, la piata, sunt inghesuite in fata camerei taranci, dintre care unele se hlizesc pentru ca li se pare neobisnuit ce fac (probabil ca nu vazusera niciodata un film), iar in cea mai bizara scena un betiv ii spune Sarei (mama), care-l usuie de pe banca unde zacea: „Visez la anul 2000“. E improbabil ca insertul a fost introdus, ca o gluma, la restaurare, deci daca e intr-adevar original, ce nebunie pe capul lui Kertész sa bata cu gandul atat de departe!… In unele scene de interior adie vantul si flutura perdelele (semn ca interioarele se filmau tot in exterior, am inteles ca in spatele teatrului), iar in nunta de la final sunt folositi din nou neprofesionisti care danseaza ca niste profesionisti, in costumele lor de acum o suta de ani fix. Exterioarele sunt superbe, spectaculoasele Chei ale Turzii, Muntii Trascaului (din Apuseni) si Valea Ariesului fiind probabil alese la recomandarea producatorului (care a locuit la Cluj pana la moarte).
Mi-ar placea sa citesc o carte despre „acesti oameni minunati si aparatele lor de filmat“ sau sa vad un documentar despre ei, cu multe poze si amintiri cate mai exista (un film de fictiune nu s-ar cupla la fel de bine la trecut). Dar din filmele facute in acea perioada la Cluj doar trei s-au mai pastrat. Poate ca revista „Filmtett“, care are mai nou si un site in limba romana, http://www.istoriafilmului.ro, unde am gasit informatii interesante, va avea o initiativa.
Banalitatea raului in Ungaria comunista
The Spymaster/ A tartótiszt (2013) de Ágota Varga (documentarist cu 100 de filme la activ) reuseste sa aduca pentru prima oara in fata camerei un membru important al fostei politii politice din Ungaria pentru a vorbi despre cum erau spionati preotii catolici in epoca lui Janós Kádár. Filmul are 63 de minute si e impartit in doua. In prima parte il ascultam pe erou confesandu-ni-se (de fapt, raspunzand intrebarilor regizoarei care e mereu in off). Povesteste, de pilda, cum erau santajati preotii ca sa-si toarne colegii sau da informatii (aparent n-are secrete) despre dosarele citite de regizoare (si pare sa tina minte pe toata lumea). Eroul, care n-a dorit sa dea interviuri cu ocazia premierei filmului, e absolut fascinant (mi-a adus aminte, nu stiu de ce, de Jacques Vergès, portretizat de Barbet Schroeder in documentarul Avocatul terorii). Din prima scena, cand sta cu niste dosare in fata, n-ai putea spune daca e turnator sau victima. Are o privire mereu activa, care devine blanda si empatica in functie de context (cam ca privirea lui Catalin Stefanescu), dar in alt loc recunoaste ca stie sa se adapteze si sa se faca placut cand e nevoie. Nu reusesti sa iti dai seama daca acest om e constient de raul pe care l-a facut sau daca a fost doar un functionar in sensul „banalitatii raului“ definite de Hannah Arendt. Acesta e si unul din motivele care fac filmul atat de fascinant: nu poti crede tot ce spune acest om. Partea a doua, cea mai emotionala, il pune pe erou fata in fata cu trei victime, trei preoti articulati si demni, care ii vorbesc civilizat, desi miza intalnirii e pentru ei uriasa, Dialogul care incepe cu zambete si strangeri de mana devine adesea halucinant, desi nu iese din regulile bunei cresteri. „N-as putea sa torn vreodata pe cineva“, spune un preot. „N-as prea crede“, zice intelegator securistul, dupa care discutia se precipita un pic, securistul incercand sa demonstreze ca de meseria lui e nevoie si azi, cand Iranul fabrica bomba nucleara. „Trebuie sa fi fost foarte smecher ca sa-i convingeti pe colegii mei, niste oameni foarte buni, sa tradeze“, ii spune alt preot, la care raspunsul cade foarte calm si cinic: „Poate o sa va surprinda: n-a fost asa greu“, dupa care securistul se scuza ca il asteapta nepotul acasa (prima scapare). La plecare, securistul mai are un derapaj si mai mare si i se confeseaza preotului cum ca el e un fel de deschizator de drumuri si ca a acceptat sa apara in film pentru ca, „daca macar 5% dintre maghiari vad clar cum au stat lucrurile, societatea ar avea de castigat si tinerii nu s-ar mai droga si prostitua de la 16 ani“. Siderat, preotul ii raspunde calm ca „acestea sunt roadele celor 40 de ani de comunism“. Al treilea preot ii va spune: „Am nevoie de toata politetea si umilinta ca sa va vorbesc frumos“, si doar ochii tradeaza vag dezamagirea ca cel din fata lui nu doar ca nu regreta, dar crede in continuare ca „asta era meseria“.
La final, regizoarea il intreaba pe securist daca intalnirea cu cei trei preoti a schimbat ceva in el. „Da, am realizat ca am pierdut timpul“, spune el. „Istoria mi-a dovedit-o.“ Ágota Varga inchide repede filmul dupa aceasta replica polisemantica, lasandu-ne cu senzatia halucinanta ca raul e polimorf si ca nu vom putea niciodata sa-l prindem in pioneze. Nu sa-l biruim, dar macar sa-l intelegem. Un nou documentar al autoarei, un fel de continuare, Operative Value – The Betrayed, va avea premiera in 6 noiembrie 2014, la Budapesta.
Ágota Varga: „E imposibil sa obligi pe cineva sa-si ceara iertare“
A fost greu sa-l convingeti pe personaj sa vorbeasca?
Da, a fost greu, n-a acceptat sa apara in fata camerei decat la doua-trei luni dupa conversatia noastra telefonica initiala. Am ajuns la el lucrand la filmul precedent, care e inca neterminat, si facand multa cercetare in Arhivele de Stat ale Securitatii. Am incercat sa aflu cat mai multe despre fostii agenti si cei care ii coordonau, iar pe urma am incercat sa-i sun pe cat mai multi. Majoritatea nici n-au dorit sa ne intalnim, si numai el a spus da. Spiritul meu de convingere l-a facut si sa discute in spatele usilor inchise cu Parintele Reisz, considerand ca, avand amandoi nepoti, era de datoria lui sa isi descrie cu onestitate trecutul.
Cat de mult ati intervenit in cele trei scene ale intalnirii cu preotii?
Aceste scene au avut loc exact asa cum apar in film. Fireste, nimeni nu a putut prevedea cum urmau sa se desfasoare. Nu le-am dat eroilor vreo sugestie regizorala. Tot ce le-am spus preotilor a fost ca filmul avea in centru un fost securist care ii monitorizase in trecut. Fiecare a reactionat cum a crezut de cuviinta. Iar coordonatorului agentilor i-am spus doar numele celor cu care urma sa se intalneasca. Au fost cu totii de acord, iar eu am incercat sa ma concentrez pe esenta povestii. Imi dau seama de-abia acum ca rolul meu de intermediar a fost esential pentru ca, altfel, aceste intalniri n-ar fi avut loc. Si faptul ca ele au avut loc in public poate fi o dovada ca dialogul poate incepe astfel incat greselile trecutului sa fie discutate si procesate.
Securistul se crede un deschizator de drumuri care le poate explica tinerilor de azi cum a fost, de fapt, comunismul. Credeti ca nu se simte deloc vinovat?
La sfarsitul celor trei intalniri, cred ca isi da seama de asta atunci cand spune ca viata lui n-a avut sens. Iar asta nu-i putin lucru… E imposibil sa obligi pe cineva sa-si ceara iertare sau sa recunoasca ca a gresit. Cand am filmat, mereu i-am dat posibilitatea sa spuna singur ca s-a terminat. Planul meu era sa fac un pas inainte cu intrebarile in fiecare zi. Am impins putin lucrurile, iar la un moment dat chiar aveam senzatia ca sunt pe muchie. Alteori trebuia sa ne oprim pe neasteptate pentru ca ma suna sa-mi spuna ca e bolnav si asteptam cu saptamanile. Dar cand ii spuneam ca trebuie sa ne vedem realizam ca de fapt se speriase de niste nume pe care le pronuntase, pentru ca el teoretic inca ar trebui sa pastreze secretul. L-am asigurat ca o sa blurez numele si n-o sa se auda nimic. Un an mai tarziu am facut alt interviu cu el, care acum e bonus pe DVD, si cand a venit vorba de iertare, a spus ca sunt o gramada de oameni in tara asta care ar trebui sa o faca si m-a intrebat daca am auzit vreun ministru cerandu-si iertare.