Daca un artist vrea sa fie vizibil, sa aiba notorietate, sa fie cumparat/vandut, premiat, ovationat, atunci trebuie sa tina cont de preferintele publicului, sa faca anumite concesii gustului comun, sa coboare uneori stacheta respectului de sine pana la nivelul de care s-ar rusina, de-ar fi om obisnuit. Ca un politician amator de voturi, n-ar ezita sa se urce despuiat pe capota unei masini oprite la intersectie, daca asta i-ar aduce bani in cont. Cazuri s-au vazut. Insa daca artistul are ambitia sa spuna ce vrea el sa spuna, si in felul pe care il considera necesar sau potrivit, atunci n-are incotro, va trebui sa se resemneze la un auditoriu restrans, nu neaparat comprehensiv, cat prietenos. Originalitatea excesiva, daca nu beneficiaza de minima intelegere dezintereseaza, sfarseste inevitabil in angoasa, betie, rautate. Privirea autocritica, dotata cu macar o catime de ironie, este alt ingredient necesar inovatorului sa treaca zambind peste esecul de-a nu fi fost inteles. La urma urmei, daca publicul nu te vrea, nu-i exclus ca el sa nu te merite, nu?
Asemenea dileme existentiale ii vor lipsi totdeauna lui Joe Bonamassa. Predestinat de mic sa cante la chitara, „botezat“ de insusi B.B. King la debut, sprijinit de parinti care, intelegand vocatia copilului, si-au restrans propriile vise pentru a-l ajuta, Joe este azi unul dintre cei mai apreciati instrumentisti de blues-rock. Posibilitatile interpretative nu se limiteaza la genul pomenit. Ce uimeste la el, dincolo de asteptarile implinite, este risipa de energie comisa cu o larghete de nabab. La nici 38 de ani, discografia lui numara mai multe titluri decat a unor clasici in viata ai chitarii. E acesta un semn de adaptare la gustul publicului? E o atestare a calitatii? As zice ca este, mai degraba, o supralicitare a valorii incontestabile, posibil o greseala de planificare a editarii LP-urilor de studio, dublata de un exces de concerte memorate audio si video. N-am indoiala ca e o performanta, un Tour de Force, cum zice titlul, sa faci patru concerte intr-un oras ca Londra, sa le inregistrezi in high definition si sa le pui in comert in acelasi an, 2013. E un fel de oportunitate, pentru cei care n-au avut norocul sa se afle la Londra, de-a vedea ce-a fost acolo. Dar ce spune in plus un disc fata de altul, excluzand diferentele de lista a pieselor cantate ori micile detalii de culise? Nu prea multe despre artistul Joe Bonamassa. Sau poate chiar nimic.
Vitalitatea chitaristului din ultimii vreo sase ani se constata pe discurile puse in circulatie, cinci sub nume propriu, alte doua cu vocalista Beth Hart si trei cu Black Country Communion. In fapt, discografia lui Bonamassa tinde sa devina incontrolabila, el participand cu elan aproape inconstient la tot felul de „evenimente“, carora titulatura pretentioasa nu le sterge eticheta comerciala. Traim, de altfel, vremuri evenimentiale! Urmele sau umbrele lor nu lasa loc reflectiei: musai sa ingurgitam non-stop „capodopere“ de-o saptamana sau de-o zi, in cel mai bun caz, altfel scapam trendul, oportunitatea! Artisti fiind, pierdem cititorul, ascultatorul, clickuitorul – numit generic public!
Recent am fost (blagos)loviti cu un nou disc semnat Joe Bonamassa – Different Shades of Blue (2014, J&R Adventures/Provogue Music Productions). Lasand la o parte ambitiile novatoare, Bonamassa si stafful tehnic, alcatuit din veterani ai industriei muzicale, executa o intoarcere la matca. Merita consemnat doar amanuntul ca Bonamassa foloseste circa 20 de chitari vechi, de prin anii 1950, si 13 amplificatoare diferite pentru a da o tonalitate proaspata blues-rockului. Si reuseste!
Iata de ce este un artist pe gustul publicului!