Departe de a fi uitat de melomani, chiar daca tanara generatie nu a fost familiarizata cu creatiile sale in ultimii 20 de ani in absenta – fara scuze – a unei adevarate colectii de discuri care sa-l reprezinte, Constantin Silvestri merita, desigur, fie si la un an dupa aniversarea centenarului nasterii sale, o readucere in actualitate si o reevaluare moderna a omului si a operei.
Cartea profesoarei Lavinia Coman – in ciuda miilor de pagini despre dirijor pe care autoarea sustine ca le-a citit si in fata carora, dupa marturia ei, s-ar fi regasit cumva pierduta – ramane undeva la mijloc de drum. In ciuda reusitei de a lega intr-un tot coerent biografia lui Silvestri, cartea ramane o compilatie ampla de texte, citate corect, din cele cateva biografii deja existente, incepand cu cea publicata in 1975 de Eugen Pricope (Silvestri. Intre straluciri si… cantece de pustiu), trecand prin evocarile si corespondenta publicate de Theodor Balan (1976), prin reconstituirea regretatului John Gritten (1998) si amintirile de la Bornemouth ale lui Raymond Carpenter (2011). Li se adauga, in principal, pasionantele interviuri realizate de Despina Peticel (vezi evocarea dirijorului de catre Elena Cernei) si amintirile pretioase ale baritonului David Ohanesian, stimulat de Iosif Sava.
Lavinia Coman are dificultati in a-l incadra clar pe Silvestri in epoca, a descrie cu cuvintele ei raporturile dirijorului cu regimul comunist – «comunist», un cuvant niciodata pus pe hartie, autoarea preferand o limba martiana pentru muzicienii de maine, vorbind de „marimile de la sectia politico-ideologica a partidului conducator“. Capitolul referitor la cenzurarea montarii operei Oedipe la primul Festival „Enescu“, in 1958, este cumva revelator pentru aceasta atitudine in care altii sunt pusi sa relateze, fara nici un citat din artistii straini ce „au facut aprecieri entuziaste…“.
O noutate utila ar fi fost ca biografiei sa-i fie adaugate o lista de concerte si repertoriu, precum si o discografie, fie ea si limitata la lucrarile-cheie inregistrate de Silvestri, incepand cu Oedipe-ul din 1958, ascuns timp de lungi decenii in arhiva Radioului. Din pacate, ele lipsesc… Dincolo de toate aceste mici dezamagiri si observatii, cartea Laviniei Coman are o mare calitate, pentru care i-as indemna pe toti melomanii sa o citeasca: ea scoate convingator in evidenta, fie si prin marturii interpuse, marea dragoste a lui Silvestri pentru intreaga opera enesciana, a carei valoare a respectat-o si pe care a promovat-o in anii de exil cu toata forta, in ciuda nepasarii si a piedicilor puse de cei din tara.
* * *
Intre ultimele aparitii de editura, as zice, data fiind complicata structura ce pare sa stea acum in spatele aparitiei unui simplu disc al Casei Radio – Centrul Cultural Media Romania/Editura Casa Radio, Serviciul Patrimoniu Cultural si Arhive –, trebuie semnalat un CD de exceptie prin calitatea sa muzicala. Constantin Bobescu – dirijor, violonist, compozitor (371 ECR) a aparut in colectia meritorie „RadioLegende“, iar Olga Grigorescu, autoarea livretului discului, subliniaza ca a fost „o adevarata provocare realizarea unei selectii semnificative care sa restituie… prodigioasa cariera a muzicianului“. Ascultand Simfonia nr. 88 in sol major de Haydn, cu Bobescu la pupitrul Orchestrei Nationale Radio, si piesele pentru vioara si pian, in care muzicianul o are drept partenera pe Mariana Kabdebo (Dvorak si Fritz Kreisler), as spune ca pariul este castigat cu brio. In orice caz, portretul acestui muzician subestimat si pus pe nedrept oarecum in umbra intre dirijorii romani ai anilor ’50-’70 este bine creionat printr-o simfonie de Haydn, cantata cu precizia si ritmul sustinut al unui Hermann Scherchen, si prin piesele pentru vioara.
Spatiul acestei rubrici ma impiedica de la alte comentarii. Dar Constantin Bobescu merita mai mult, iar cei care nu il cunosc pot citi cu folos paginile sale de jurnal, reunite intr-o editie – Constantin Bobescu, O viata… un destin…, Editura Niculescu, 1999 – de Florica Gheorghescu.
Premonitoriu, la intoarcerea lui Bobescu in tara in 1926 – dupa studii la Schola cantorum, la Paris, cu Vincent d’Indy si Nestor Lejeune –, medicul ulterior celebru Stefan Nicolau, prietenul sau, exclama : „Pacat de el. S-a ingropat !…“. Iar Constantin Bobescu nota alaturi, in jurnalul sau, prin 1983: „Si a avut dreptate“. Ramane insa cel pe care Enescu il numea, „cu toata dragostea“, „complicele pretios…“.
Galerie foto
