Adevarul e ca montarea era desavarsita, dupa cum perfect a fost si un alt spectacol al lui Tompa Gabor tot pe un text ionescian, Cantareata cheala. Anul acesta, la Teatrul „Nottara“, Tompa Gabor a readus la rampa versiunea de la Newcastle pe scena de pe bulevardul Magheru, recunoscand ca i se pare atat de reusita incat nu are ce schimba la ea. Asa ca a facut-o exact la fel. Reluarea unei versiuni regizorale cu alta distributie pe o alta scena aduce in discutie o suita de chestiuni legate de copyrights, de blazonul creatorilor, de dorinta lor de a aborda un text, un autor intr-o noua grila de lectura teatrala, si altele asemenea. Tompa Gabor afirma din start ca e aceeasi versiune, dar ca „nu vad nimic negativ, dar nici pozitiv, in asta. E un fapt“. Si continua, in interviul acordat Crengutai Manea si publicat in Caietele Teatrului „Nottara“, cu argumentul ca „situatia e similara aceleia in care un dirijor care dirijeaza aceeasi opera muzicala, la pupitrul mai multor orchestre“. Doar ca libertatile pe care regizorii teatrului recent si le-au luat in raport cu piesa de teatru sunt mult mai mari decat le are si le va avea vreodata un dirijor in raport cu partitura muzicala! Subiectul ar merita o discutie mai elaborata.
Intr-adevar, spectacolul lui Gabor e impecabil construit. E, in primul rand, foarte ionescian. Dar discursul regizoral, care respecta la punct si virgula partitura lui Ionesco, o si imbogateste prin detalii scenografice, dinamica scenica, amprenta pusa asupra personajelor, jocul actoricesc. Fundamentat pe dualitatea interior-exterior, cadrul creat de Helmuth Stürmer reprezinta o incapere goala, cu pereti gri, umpluta treptat de doi hamali cu multimea de obiecte apartinand noului locatar. Operatiunea banala a mutatului dintr-un loc in altul a generat un text de teatru al absurdului si, in cazul de fata, un spectacol care vorbeste prin metatext despre trecut si memorie. Domnul bizar care va locui in incaperea expusa privirilor publicului vine in scena cu o intreaga istorie personala. O istorie transferata intr-un inventar numeros, surprinzator, de lucruri care spun fiecare cate ceva despre biografia posesorului. Fara nume, personajele constituie stereotipuri antrenate intr-o actiune dramaturgica doar aparent simpla, care prolifereaza un complicat ghem de sensuri. Precis, riguros, noul locatar va masura, dirija, supraveghea intrarea in noul spatiu al fiecarui obiect, locul in care este asezat, intreaga amenajare a ambientului. Nu o simpla mobilare, nimic la intamplare, totul conform unui plan perfect stiut doar de conducatorul operatiunii, dezvaluit gradat, meticulos, si dus la implinire de cei doi hamali.
In rolul principal il vedem pe actorul spaniol Francisco Alfonsin, a carui interpretare este exceptionala. Exersat in profesiune prin experiente teatrale in mai multe culturi, Alfonsin s-a format ca actor in Spania, dar a jucat si in Anglia, Franta, a facut film, are un doctorat, e, cu alte cuvinte, un creator complex. Complexitate vizibila si in prestatia de-acum, careia, oricat de cusurgiu ai fi, nu i-ai putea face vreun repros, nici macar unul mic. Exploatandu-i multiculturalitatea, Tompa Gabor i-a distribuit replicile nu numai in limba romana, ci cateva si in engleza, altele in franceza, plus un scurt fragment din Viata e vis a lui de la Barca, rostit in spaniola! In cel mai autentic stil al strainului care pica in lumea Portaresei. Intr-adevar, cei trei actori, romani, Ada Navrot-Portareasa, Ion Grosu si Gabriel Rauta-Hamalii, utilizeaza un alt tip de joc, contrastant. Noul locatar e auster, e creionat precis, dar mai retinut, cu un joc de tip marioneta; in timp ce titularii scenei de pe bulevardul Magheru sunt plasati intr-un registru clovnesc.
Noul locatar pentru spectatorul emancipat
Teatrul absurdului a resemnificat obiectul scenic, iar spectacolul lui Tompa Gabor ilustreaza cu acuratete si inventivitate proliferarea materiei. Acumularea treptata de obiecte intervine benefic in dinamica generala, iar fiecare obiect in parte intra in perimetrul teatral cu o incarcatura de sensuri si cu mini-istorii aluvionare. Lucruri banale – mese, cani, scaune, fotolii, lampi, cufere, instrumente muzicale, carti, tablouri, jucarii, un ceasornic cu pendula, majoritatea ambalate in folie transparenta –, scoase din contextul si uzul lor cotidian, capata valoare estetica. Nu conteaza ca elemente de decor, sunt decorticate de valoarea utilitara si primesc continut semantic. Fiecare si toate la un loc devin depozitare ale memoriei, ale unui trecut despre care vorbesc prin infatisare, jocul proportiilor, pozitia in scena, felul in care personajele se raporteaza la ele. Analiza fiecaruia configureaza caleidoscopic biografia Domnului, a noului locatar, printr-un transfer simbolic: jucariile devin purtatoare ale amintirilor copilariei; pendula e echivalentul temporalitatii; tablourile sunt citari culturale. Tompa Gabor a facut o poanta regizorala inteligenta, introducand in recuzita tablourile cu grafica lui Picasso „Don Quijote si Sancho Panza“, portretele lui Beckett si Ionesco, referinte vizual-spirituale care amorseaza un comic de foarte buna calitate.
Noul locataral lui Tompa Gabor se adreseaza spectatorului emancipat, care dezvolta prin propria perceptie ceea ce i se livreaza la rampa. Ceea ce vine de dincolo de limita fizica a vizibilului, si doar se aude; ce spune, fara vorbe, prin ea insasi, gramada de obiecte care ingroapa protagonistul; ceea ce sunt si fac prin actiunile lor scenice personaje absurde si comice in acelasi timp. Un spectator emancipat, printr-o receptare creativa.