– Fiecare generatie traieste un Kronstadt, spunea candva Koestler, o despartire de iluzia zeului infailibil, o prabusire a catedralei de amagiri in care se oficia credinta oarba. Pentru generatia parintilor mei, oameni care crezusera cu ardoare in mitologia stalinista, in special in pretentia comunismului de a fi opusul absolut al fascismului, a fost greu sa suporte chiar ideea Pactului Molotov-Ribbentrop din august 1939, dar au facut-o. ?Socul lor real, cel care i-a facut sa-si chestioneze marile angajamente, a fost „Raportul Secret“ al lui Nikita Hrusciov la Congresul al XX-lea al PCUS, in februarie 1956. Este momentul in care oameni care pana atunci erau gata sa cautioneze proiectul sovietic, „Marele Experiment“, drept o apoteoza a umanismului revolutionar, traiesc dezvrajirea. Profesorul Paul Cornea discuta luminos si cu o mare onestitate aceste lucruri in cartea voastra de dialoguri. Este acolo o anamneza demistificatoare pe care multi altii au evitat-o.
Mama mea se trezise inca din momentul cand a aflat despre procesul medicilor din URSS, deci in februarie 1953. Poate chiar mai devreme, in toamna anului 1952, in timpul procesului Slansky, marea inscenare de la Praga. Ai mei lucrasera cu Rudolf Slansky la Moscova, il cunoscusera relativ bine. Unii dintre acuzati ii fusesera mamei mele profesori la Moscova (fratii Kogan, de pilda). Sora ei, Cristina Luca, fusese mazilita in iunie 1952, fiind un fel de tap ispasitor pentru un intreg grup din jurul Anei Pauker, intre care, in primul rand, celebra Ana Toma, sotia lui Pantiusa, adica generalul Gheorghe Pintilie, seful Securitatii. Cristina a fost debarcata din functia de directoare a directiei presa si cultura din MAE, a fost trimisa sa lucreze ca biolog la Muzeul Antipa. Ana Toma (apropiatii ii spuneau Anuta) a devenit prim-adjuncta a ministrului comertului exterior. O sustinea chiar Gheorghiu-Dej, o recompensa pentru tradarea Anei Pauker. Intre cei care au infierat-o pe Cristina intr-o sedinta sinistra de la MAE a fost chiar bunul ei prieten Grigore Preoteasa. Tatal meu era prieten cu Preoteasa, fusesera in acelasi proces al studentilor comunisti in 1936. Mama era prietena cu Ecaterina (Kati), sotia lui Preoteasa. Sora lui Kati, Ilus, a fost a doua sotie a lui Petru Navodaru, a crescut-o pe Ana, cea care avea sa devina sotia lui Paul Goma. In copilarie am fost apropiat de Gheorghe si Ileana Preoteasa, am avut aceeasi dadaca, am mers, cel putin o data, la vila lor de la Predeal. Ileana (noi ii spuneam Ilinca) a fost prima sotie a lui Adrian Nastase. Traieste acum in America, la fel si fratele ei, fugit inca din anii ’80.
Ma intrebi daca un tanar de azi poate pricepe, daca poate cuprinde si surprinde drama acelei „caderi la partid“, cum o numea Belu Zilber, a renuntarii la ratiunea critica, ori, cum scriam in cartea mea Mizeria utopiei, a auto-emascularii spiritului autonom. Eu cred ca da, dovada scrierile unor Bogdan C. Iacob, Angelo Mitchievici, Marius Stan, Ioan Stanomir, Cristian Vasile si, evident, pot da si alte nume. Pot da exemplul colegului meu de la Universitatea Maryland, istoricul Piotr Kosicki, ori ale unor autori remarcabili, precum David Brandenberger, Jochen Hellbeck, Jan Plamper. Empatia (Einfühlung), intropatia, capacitatea de transpunere in situatiile psihologice explorate, adeseori situatii-limita, sunt sansa si premisa unei asemenea intreprinderi. La fel in directia analizei demitizarii, a rupturii cu dogma, exista tineri care au scris si scriu lucruri excelente. Sa-l amintesc, de pilda, pe cehul Michal Kopecek.
Ion D. Sirbu a fost un idealist, un hegelian indragostit de filosofia lui Blaga, sedus de fagaduinta egalitara a marxismului, un spirit rebel, un artist, era ceea ce Kolakowski numea bufonul, se situa la antipodul incruntatilor clerici ai partidului, deci nu putea fi un aparatcik. Ontologic, I.D. Sirbu nu putea fi obtuz. Revin la Koestler care facea distinctia dintre yoghin si comisar. Ori la Camus, cu a sa disjunctie dintre revoltat si revolutionar. I.D. Sirbu, asemenea unor Attila Jozsef ori Paul Nizan, sa spunem, era un revoltat, un partizan al justitiei sociale, un moralist ratacit intr-o lume amorala, nu se putea impaca, sub nici o forma, cu profitocratia comunista. Il dezgusta orice forma de oportunism, de parvenitism, de conformism. Nu cred insa ca putem separa, in chip platonician, arhetipul comunist, impecabil, neprihanit, imaculat, de experientele concrete, cu crimele in masa, cu genocidul social, cu Gulagul. Marx a spus ca practica e criteriul adevarului. Spunea Adorno: „Indepartarea de concret umileste“. Nu e oare onest sa judecam aplicarea utopiei comuniste respectand indemnul fondatorului a ceea ce Gramsci numea filosofia praxisului?