Inspirandu-se din mai multe lucrari de memorialistica – Varul Alexandru, de Adrian Oprescu, Tortura pe intelesul tuturor, de Florin Constantin Pavlovici, Pe muntele Ebal, de Theodor Mihadas si volumul de interviuri Drumuri in intuneric, de Dumitru Andreca, coscenaristii Oana Maria Cajal si Nicolae Margineanu construiesc o poveste non-narativa (sic!), alcatuita din tablouri reprezentand 90% situatii reale: poreclele de Cocori, Fazani, Pinguini date detinutilor inchisi pentru diverse motive; poetul (Marius Turdeanu) care isi tricoteaza poeziile in pulover, folosind codul Morse prin nodurile din lana („Daca as tacea, as muri“); carcera de lemn pe care detinutii o leagana pana cade pe spate, ca sa poata adormi cateva ore; cadavrul unui detinut gasit in pamant, insesi personajele (initial) principale, Ninel (Sergiu Bucur) si Adrian (Cristian Bota), sunt luate din Varul Alexandru etc. Exista ceva artificial, teatral si adesea neconvingator in scenele din lagar atunci cand exista replici. Gardienii vorbesc rastit si teatral, uneori cu voci „de radio“ (ca securistii din QED) sau ca in filmele de altadata cu agenti ai Sigurantei (Marius Chivu, intr-o foarte scurta aparitie, e cel mai credibil), in vreme ce detinutii au un timbru patetic. Exista o reteta a acestui gen de filme, indiferent de origine si de perioada de care se ocupa, iar cineastul care abordeaza azi universul concentrationar intra pe teren minat. Are de ales intre o abordare conventionala si una nonconformista, fiecare cu riscurile ei. Nicolae Margineanu nu mai e la varsta nebuniilor si nici nu si-a propus sa se scoata pe sine in evidenta, e un om mult prea discret. Si-a dorit un film pe intelesul tuturor, autentic si care sa faca o cat de mica reparatie morala celor 2.000 de oameni ucisi la Canal. (Propriul sau tata, psihologul Stefan Margineanu, a facut 16 ani de puscarie politica, iar un var de-al sau, care a facut Canalul, i-a impartasit din propria experienta.)
Bugetul n-a fost mare (de aici si ideea filmarii in alb-negru, care elimina problema culorilor hainelor), ceea ce da filmului aerul unei productii TV desfasurate intr-un perimetru restrans si cu mijloace putine. Imaginea alb-negru a lui Mihai Sarbusca, desi are nuante diferite de la o scena la alta si nu prea reuseste sa se clasicizeze din cauza claritatii si imediatetii filmarii pe digital, are destule ocazii cand transfigureaza povestea. Cele mai frumoase momente sunt cele in care se tace. Parca linistea e mai potrivita alb-negrului si face mai vizibile nuantele, starile. Regizorul a dorit sa ofere cat mai multa informatie, insa stridenta rostirii distruge atmosfera creata de liniste.
Nu multi actori pot tacea pe ecran, dar debutantul Bogdan Nechifor, care da viata unui calugar nenumit – stim insa ca e vorba despre Arsenie Boca –, e pur si simplu revelatia filmului, miezul lui si cel care, prin propria prezenta, il salveaza. Filmul se deschide cu Fecioara cu pruncul in zeghe, icoana pictata de Arsenie Boca si aflata la Biserica Elefterie. (Parintele Arsenie Boca a petrecut un an si trei luni la Canal.) E singura scena color, iar povestea care urmeaza e un fel de flashback trasand mai degraba geneza icoanei decat istoria prietenilor Adrian si Ninel, doi studenti arestati la traversarea Dunarii. Filmul il scapa la un moment dat din vedere pe Ninel, aducand pe rand in fata alti detinuti, si se termina fara nici un fel de deznodamant printr-un alt moment de spiritualitate ce se leaga cu prima coperta. Ca autor al unui documentar despre Arsenie Boca (Parintele Arsenie Boca, omul lui Dumnezeu, 2011), Margineanu are inspiratia de a-l pune pe acest expresiv Bogdan Nechifor sa lumineze ca o lampa griul din baraci. De fapt, filmul incepe propriu-zis odata cu aparitia lui si se aduna in jurul lui. Pacat ca trebuie sa ne si explice minunile (vezi „teleportarea“ parintelui la inmormantarea mamei – apropo, B1TV a organizat o emisiune intreaga pe tema asta). „Tu-ti bati joc de mine? Tu ma iei de prost?“, il intreaba brigadierul (Radu Banzaru), distrugand momentul. (Am observat ca astfel de replici tradeaza de obicei in filme slabiciunile scenariului.) Nu era nevoie de asta.
Filmul e inegal, dar aerul sau didactic e in parte echilibrat de lucruri bune. Intriga fiind fragmentata, iar personajele insuficient construite, ramai cu franturi care nu se lipesc armonios, fiind reusite pe bucati. Margineanu lanseaza in cinema niste prospaturi promitatoare, cum e si intensul Marius Turdeanu (actor la Sibiu) sau Sergiu Bucur, cu aerul lui tragic. Aria Vissi d’arte din Tosca, de Pucini (interpretata de Maria Slatinaru-Nistor) da bine peste griul lagarului, e genul de oximoron deja uzat care prinde si repetat de trei ori. Religiozitatea filmului e discreta si sobra. Personal, Poarta Alba mi-a placut mai mult decat Binecuvantata fii, inchisoare pentru cateva momente care l-ar fi putut ridica foarte sus.