Acum trei veri, eram intr-un autocar plin de critici si scriitori, ne intorceam de la Bard College la New York, si m-am nimerit langa Paul B., un romancier septuagenar britanic. Din vorba-n vorba, am ajuns la jazz si la cantecele din The Great American Songbook. Am inceput sa cantam in autocarul plin de critici si scriitori, care se intorceau din cand in cand spre noi cu ochii cat cepele. Fever, What a difference a day makes, Dream a little dream of me, navigam pe valurile nostalgiei Gershwin. O fata de 20 si ceva din Iasi si un scriitor gay din Anglia de 70 si ceva de ani. La un an dupa, Paul B. mi-a scris intr-un mail „Whenever I hear Chet Baker on the radio, I think about you“. Intre timp, ne-am imprietenit. Tot la New York, in aceeasi vara, l-am cunoscut pe Philip R. Scurt si la obiect, i-am intins mana, m-am prezentat, l-am condus la locul lui in sala de conferinte. Seara, la cocktail, muscam obosita dintr-o capsuna. Philip R. musca si el obosit dintr-o capsuna. Ne-am uitat unul la altul, am zambit, am trecut mai departe. Alaltaieri dimineata, la cafea, Daša D. l-a intrebat pe László K. de ce nu se mai intoarce la Sarajevo, iar László K. i-a raspuns ca nu mai poate vedea orasul ala, pentru ca s-a dus acolo cu iubita lui, in ultimele luni ale razboiului, ca s-o scoata pe mama ei din zona ocupata. Doar ca mama ei s-a sinucis, in timp ce ei erau in Sarajevo. A doua zi, i-am zis lui László ca, citind Satantango, am avut impresia ca singurul lucru pe care poti sa-l faci e sa lasi cartea, sa deschizi fereastra si sa te arunci de la etaj. Mi-a raspuns: „Vai, dar de ce? Exista atatea alte modalitati de a ajunge la acelasi rezultat“. Seara, stateam in camera de hotel si citeam Sonnenschein, romanul extraordinar al Dašei, de-afara se-auzea vocea ei puternica, intra pe geam si se ridica deasupra mea, in timp ce eu citeam cuvintele „timpul se topea in mintea ei ca ciocolata“. Toti scriitorii se topesc in mintea mea norocoasa ca ciocolata.
