Foarte bun acest poet lansat de Casa de Editura Max Blecher. Foarte bun pentru ca: 1) Construieste pe concept. 2) Rupe cu traditia douamiista intr-un mod atat de violent incat nu-l poti baga in malaxorul hermeneutic pentru a stoarce vreo picatura de mizerabilism. 3) joaca intr-o realitate care e accesibila doar unor initiati.
Discursul poetic al lui Vlad Dragoi traseaza un univers virtual decupat dintr-un joc de computer sau PS, hai sa zicem Assassin’s Creed, pentru ca e si mentionat in volum. Aici trebuie sa detaliem putin, pentru cei care nu prea le au: intr-un asemenea joc, exista mai multe posibilitati de pozitionare, de utilizare a first person-ului. Poti avea o viziune care sa insoteasca actantul, de undeva din spate, un soi de cvasi-omniscienta, care iti da si iluzia unei obiectivari. Poti insa sa intri total in pielea actantului, sa vezi lumea prin ochii lui: e genul clasic de first person, de la DOOM-ul copilariei mele incoace. Interesant este ca, in cazul AC, posedarea este de gradul al doilea, pentru ca Asasinul nu este decat o reincarnare a personajului transportat in trecut. Actantul lui Vlad Dragoi, care parcurge un univers numit viata, realitate este posedat si deposedat, este privit din spate atunci cand mecanismul poetic o cere, dar ii este apropriata si privirea, atunci cand efectul devine astfel mai puternic. S-a vorbit despre aspectul horror al volumului Metode. Da, este horror daca nu ai simtul umorului sau daca-ti lipseste capacitatea de a te abandona conventiilor unui joc. No offense.
Hai sa vedem: „l-au adus pe dl Nadler inapoi in salon m-am aruncat/ vesel pe burta lui si i s-a spart/ operatia a urlat si a strans din ochi si din dinti o vreme/ m-am dat cu patul cu rotile in salon m-au condus/ doua etaje mai jos cu degetul in gura i-am rugat/ daca pot sa fac treaba mare cu servetele au zis da“. Da, este o poezie polemica, polemica insa cu discursul poetic in sine, pe care-l paraziteaza asa cum parazitam personajul unui joc in care ne scufundam. Vlad Dragoi asta face: joaca intr-un first person de tipul Assassin’s Creed, la fel de complex – in primul rand paraziteaza un soi de narator, pe care-l plimba pe la diverse varste, iar in al doilea rand isi joaca propriul rol, de poet care mimeaza poezia. Da, suna complicat, si chiar e. Poate acesta e si motivul care i-a facut pe critici (care?) sa evite volumul. Singurul care s-a incumetat a fost Alex Goldis, care insa l-a gasit monoton, manierist etc. Poate fi, depinde insa unde te situezi tu, ca interpret/jucator/manipulator/spectator. Pentru ca, daca abordezi aceasta poezie clasic, adica vrei sa fii spectator, cel mult interpret, pozitia respectiva nu-ti va permite prea multe. Esti, efectiv, legat de scaun. Daca iei in mana dualshock-ul PS4 si iesi pe strada alaturi de acest narator-trickster, o sa vezi ca actiunea e destul de captivanta.
De exemplu: „fii bun te rog si spune-mi daca fac bine mai/ intai decupez cu un cutter cu maner/ galben pielea de pe bratul drept o rulez/ ca pe o soseta uda pana la degete ti-o dau/ tie in mana ce-o sa faci din ea din ea imi fac caciula/ si fular din ea mi-e frig“ (terminator 2 de james cameron). Cu astfel de poeme sparge Dragoi un discurs care la suprafata poate parea biografist, care iarasi in mod aparent cerseste empatie. De fiecare data cand crezi ca incolo se indreapta, vine un „vers“ ca o palma peste fata: „te rog eu mult ajuta-ma suna la nu te ajut iau/ camera si filmez“. Dupa aceste destabilizari ale discursului, dupa ce s-a asigurat ca am intrat in conventie, poate incepe masacrul/jocul. Poezia devine inregistrare a unui Dragoi chainsaw massacre, care taie, rupe, izbeste, sfasie paiate care se incapataneaza sa se autoproclame fasii de realitate. Exista o progresie maniacala a acestui horror game: progresia si cresterea dificultatii fac si ele parte din logica oricarui joc, in care trebuie sa treci la nivelul urmator. Nivelurile astea se numesc micrometode, macrometode, gonzo+oamenii de subgresie, body horror picture show, ultimele povesti frumoase cu vlad. Daca in micrometode si in macrometode naratorul se lasa parazitat, intr-un clasic first person, urmatoarele niveluri introduc personaje, distrug si ultima ramasita de empatie. Esti in plina realitate virtuala, un soi de masacrare a verosimilitatii care tine de logica acestui joc. Atrocele isi pierde si el… atrocitatea prin exces, dar si prin situarea lui in limitele acestei realitati de nivel. Ganditi-va de exemplu la un joc de tipul Serious Sam…
Exista (rar) momente in care cele doua instante (jucator si personaj) se intalnesc, ca niste priviri furisate-ntr-o oglinda, din fuga. Un fel de reality-check, ironic, atroce la randul sau, dar avand rolul esential de a pastra, sa zicem, legatura cu realitatea ne-virtuala. Fiind insa ironice, efectul este invers: „se iau melci se baga/ in punga se calca se arata/ continutul unei mame cu par alb/ scurt zambetul pe care il/ vei primi e pentru un copil bun/ tu esti un copil/ bun sa nu uiti asta“.
Un volum important, cred, atat ca abordare a conceptualului, dar si ca miza meta-literara. Cred insa ca este destinat a ramane cunoscut doar in cercurile din ce in ce mai stramte ale scriitorilor de poezie. Ca orice volum bun, de altfel.