Raspunsul e… dupa facultati, fireste! Eu imi permit nedumerirea: ce fel de blues poate sa cante o fatuca finlandeza, nascuta la 7 iulie 1976, absolventa a tuturor treptelor de instruire muzicala (liceu, conservator, academie) din tara celor o mie de lacuri, in care majoritatea tineretului rontaie rock de factura heavy, death, gothic sau prog-metal? Fata ajunsa deja femeie se numeste Erja Lyytinen, canta in limba engleza, are doi gemeni, un sot purtator de nume latino-american, traieste in Helsinki, a semnat contract cu firma germana Ruf Records, specializata in blues. Recent a editat al zecelea disc, The Sky Is Crying (2014, Tuohi Records/Bluesland Production) si asta mi-a starnit curiozitatea. Procurarea celorlalte titluri, pe care nu avusesem ocazia sa le ascult, a durat mai putin decat estimasem. Dar auditia – cum sa zic? –- a durat mai mult! Nu ca timp. Ca proces de asimilare, probabil esuat.
O rapida ochire asupra discografiei mi se pare utila. 2002: Attention!; 2003: Wildflower; 2005: Pilgrimage – Mississippi to Memphis (impreuna cu englezii Ian Parker si Aynsley Lister); 2005: It’s a Blessing (impreuna cu sotul, Davide Floreno, si el chitarist, producator & proprietar de studio in Helsinki); 2006: Dreamland Blues; 2008: Grip of the Blues; 2010: Voracious Love; 2012: Songs from the Road (live); 2013: Forbidden Fruit. La numai 38 de ani impliniti, zece discuri! Zece! Nici Stevie Ray Vaughan, ca sa ma opresc doar la un singur nume din aria in care activeaza finlandeza, n-a reusit performanta asta! E drept, pe vremea lui Stevie Ray nu se inregistra prea lesne, iar casele de discuri ezitau indelung sa bage bani intr-o afacere din care nu era sigur ca iese oarece profit… Azi insa, orice lautar perseverent isi „produce“ singur discurile si le raspandeste intr-o veselie de nedescris. Am zis lautar fara sa atentez la dignitatea cuiva; port consideratie deplina instrumentistilor care, cu pregatire de specialitate sau numai „urechisti“ superdotati, pot sa interpreteze orice. Erja Lyytinen este, evident, o chitarista si talentata, si bine scolita, si pasionata de muzica pe care o canta. Faptul ca a adoptat si s-a perfectionat in stilul numit „slide guitar“ o distinge, ridicand-o peste nenumarati chitaristi virtuozi, vietuitori pe ambele maluri ale Atlanticului.
Discul recent pare sa insemne plecarea de la Ruf Records. Ma intreb de ce, fiindca firma lui Thomas Ruf a facut lucrurile ca la carte: inregistrari profesionale, promovare sustinuta, concerte editate pe CD si DVD, evenimente impreuna cu alti artisti aflati sub contract, pentru impunere ca generatie noua de bluesmeni, cantari in deschidere la concertele consacratilor (Walter Trout) etc. Sub auspiciile aceleiasi case de productie, Erja Lyytinen a beneficiat de suport pentru inregistrarile facute in august 2006, la Electric Catfish Studio, Oxford, MS. Au acompaniat-o David si Kinney, fiii unui bluesman celebru in comitat, Junior Kimbrough. Albumul e notabil, nu stralucit; dar sa pretinzi ca ai prins „sufletul si spiritul locului“, in nici o luna de stat in statul unde s-a nascut bluesul, suna ca un slogan publicitar…
Si aici se impune o lamurire. Bluesul, ca stil muzical, poate fi deprins, cantat, lustruit si comercializat de oameni ce au prea putine in comun cu universul spiritual din care a tasnit. Chiar Erja Lyytinen probeaza asta. Ce n-a inteles ea, nici altii, din tari si de nationalitati diferite, este ca bluesul nu exprima nimic altceva decat virtuozitate, daca e cantat altfel decat in limba materna. Pentru ca bluesul inseamna durere; nu poti spune, bunaoara, „ma doare iubirea ta!“, decat in graiul in care (te) jelesti „aoleu, mama!“.
Restul e spectacol.