Pentru proiectul in speta, Ministerului Culturii, principalul finantator, i s-au alaturat UNITER, producator, Teatrul Odeon, coproducator, in lista sustinatorilor adaugandu-se „cu sprijinul Teatrulului National Bucuresti si al Centrului National de Arta „Tinerimea Romana“. Sponsor principal a fost banca mea, adica banca la care am cont de salariu, si care ma supara de multe ori, ca pe noi toti, dar care acum are chapeau bas pentru implicare: BRD.
Un musical, West Side Story, un clasic american de la jumatatea anilor ’50 care a naturalizat peste Ocean si in alt timp istoric temele din Romeo si Julieta, transpunandu-le in contextele rasiale specifice Lumii noi. O poveste de iubire imposibila sfarseste tragic in ritmuri si hituri care au facut inconjurul lumii, si inca in interpretari antologice. Materialele promotionale anunta spectacolul din FNT ca „manifestul unei generatii“ si nu poti sa nu te intrebi „al carei generatii“. Al tinerei generatii de actori selectati prin auditie, care constituie distributia? Ma indoiesc, cu argumente, in deplina cunostinta de cauza, ca junii de azi se regasesc in vreun fel in problematica rasiala din America de acum aproape trei sferturi de secol. Framantarile si preocuparile youngsteer-ilor din Romania momentului sunt din alta gama sociala, au o cu totul alta natura si sunt, din pacate, multe, caci generatia Y traverseaza vremuri tulburi, tumultuoase, cu specific autohton.
Anca Florescu, Ana Bianca Popescu, Ioana Maria Repciuc, Lucian Ionescu, Emilian Marnea, Aylin Cadir, Alexandra Dusa, Alina Petrica, Sinziana Tarta, Petre Ancuta, Silviu Mircescu, Rares Florin Stoica, Idris Clate, Andreea Sovan, Gabriel Sandu, Daniela Tocari, Eugeniu Cozma, George Albert Costea, Alexandru Stefanescu, Simona Pop, Nicholas Catianis apar in aceasta Poveste din cartierul de Vest dupa ce au lucrat in ateliere doua luni si jumatate cu specialisti (Adrian George Popescu, Madalina Ene, Liana Mares) care s-au straduit sa-i aduca la rigorile unui gen pretentios, cu putina traditie in Romania. Timpul pentru antenamente artistice s-a dovedit insuficient pentru a pregati tineri, indiscutabil talentati, deschisi la provocari profesionale, pentru un gen in care calitatile muzicale si abilitatea de a canta live sunt esentiale.
Ce n-a mers in West Side Story? Nu a mers chiar bine tocmai cantatul live. E de apreciat efortul fizic urias, turatia cu care s-a lucrat, numarul mare al celor implicati, dar asta nu fac mai putin audibile falseturile de pe alocuri, ratarea unor acute, lipsa de armonizare corala, vocile mici ori cele cu timbru comun.
La nivelul constructiei spectacolului, se simtea nevoia unui regizor care sa unifice prin viziune. Spectacolul e eclectic, osciland intre conceptul original si incercari, nu intotdeauna potrivite, de dezvaluire a conventiei: teatrul in teatru; teatralizarea orchestrei prin renuntarea, din motive tehnice, la fosa si plasarea instrumentistilor in scena; intrari-iesiri ale personajelor dintre/printre instrumentisti; teatralizarea publicului prin extinderea spatiului de joc in perimetrul rezervat publicului – primele randuri de scaune, culoarele laterale; aprinderea luminilor de sala; utilizarea arhitecturii teatrului ca parte de decor; metatext coregrafic – aparitia proiectiva a unor personaje prin prezenta si dansul lui Razvan Mazilu si al lui Judith State. Paradoxal, in jocul distributiei lipseste tocmai teatralitatea – actorii sunt statici in scena cand nu au interventii cantate sau dansate, unii au artificialitatea anacronica a mimicii fixe.
Si da, musicalul acesta vine la pachet cu coregrafia lui Jerome Robbins, dar dansul a evoluat atat de mult de la data aceea! O coregrafie mai elaborata, mai sofisticata ar fi amplificat impactul. Iar tinerii actori ar fi dus mai mult in acest plan, pentru ca toti danseaza foarte bine!
Optand pentru minimalismul scenografic – plasarea orchestrei la vedere nici n-a mai ingaduit decoruri si manevre – si pentru decorul de lumini, se simtea nevoia unui designer de lumini. Schemele de ecleraj sunt simple, modeste ca posibilitati vizuale si datatoare de stare, repetitive: luminarea colorata a peretului de fundal, spoturile pe protagonisti, ecleraj general.
Ce a mers in West Side Story? Orchestra Nationala de Tineret cu instrumentistii in tinute de strada, bine condusa de Gabriel Bebeselea. Dinamismul, energia debordanta a interpretilor transferata salii, bucuria lor, dorinta de a face profesiunea pe care si-au ales-o in vremuri atat de dificile pentru arte si de indiferenta a guvernantilor. Cei alesi pentru West Side Story sunt doar cativa dintre numerosii tineri artisti din Romania care se incapataneaza, si bine fac, sa fie vazuti, descoperiti, sa-si gaseasca un loc pe masura harului si ambitiilor. West Side Story-ul acesta e si un dialog al generatiilor. Constantin Cojocaru, Ionel Mihailescu, Mircea Constantinescu, Istvan Teglas apar alaturi de confratii aflati la inceput de drum, intr-o continuitate simbolica de stafeta profesionala. In trupa de la Odeon, grija pentru generatia urmatoare, pentru cultivarea tinerilor a existat mereu, transferul profesional constituind o directie prioritara.
Ar fi pacat ca aceasta productie realizata cu atata efort, cu atat de multe bune intentii, de o echipa atat de numeroasa sa nu se joace decat acum, in Festivalul National de Teatru. West Side Story ar trebui impresariata, prezentata prin festivaluri partenere, altfel lucrurile care se cer imbunatatite prin exersare vor ramane in stadiul de-acum. Ori vor regresa. Deocamdata, bugetul proiectului ingaduie inca vreo doua reprezentatii anul acesta si tot atatea in 2015. Posibili sustinatori interesati?