Nicolae Mihaita e cel mai in varsta pilot roman in activitate si i se spune Mami pentru ca asa obisnuia el sa le spuna elevilor sai. Mami are 79 de ani in buletin, dar lasa acasa vreo 50 nu doar cand merge la Clinceni. E tot timpul prezent in propria lui existenta, calm si ferm, si se bucura de fiecare moment al zilei – fie ca zboara la planor, fie ca face piata in Obor. Fiind unul dintre cei mai puternici si mai tineri oameni pe care ii cunosc, imi vine greu sa accept teza filmului – un pilot batran, tot mai neputincios, care se lupta sa ramana in aer, mai ales ca are acasa un baiat care e de multi ani in scaunul cu rotile, dupa un accident de deltaplan. Mami poate zbura cu ochii inchisi, chiar daca s-a operat de cataracta, si se descurca in orice situatie chiar daca nu cunoaste numele aparatelor in engleza. Stiu pe cineva aproape orb care gasea acele de cusut cazute pe covor gratie unui extra-simt care, fireste, nu se masoara la vizita medicala.
Alegand ca ideea filmului sa fie cea enuntata mai sus, iar filmul sa fie construit pe axa tata-fiu, Alexandru Mavrodineanu a rezonat cu propriul sau univers interior, care l-a facut sa dezvolte pe aceeasi axa si scurtmetrajele sale de fictiune Box si Muzica in sange. Mavrodineanu, care a gasit, probabil, in instructorul sau de zbor o imagine paterna, e fascinat de relatia tata-fiu pe care nu a epuizat-o inca. Si tocmai pentru ca era atat de implicat afectiv in povestea pe care dorea s-o spuna, s-a straduit sa nu fie patetic, dar, evitand sa-i construiasca lui Mami statuie, a dat in partea cealalta. (Sau asta e lirismul lui, pentru ca si scurtmetrajele aveau un miez moale in spatele duritatii.) Sunt in film cateva situatii prea intime pentru personaj si familia lui ca sa fie expuse. Autorul alege sa le pastreze pentru ca, nu-i asa, regizorul nu trebuie sa aiba mila, ci sa redea un portret cat mai realist. Dar realismul nu exista. Oricum o intoarce, artistul tot propria viziune asupra realitatii o infatiseaza. Ingrata postura pentru Mavrodineanu care vrea, de fapt, sa-i faca o declaratie de dragoste maestrului, dar se impiedica de fisa postului de documentarist.
Filmul are momente de poezie aeriana pura – secventele filmate in aer sunt superbe, iar impreuna cu tema muzicala ofera, de fapt, adevarata cheie a filmului (in opinia autorului): desi om liber, Mami nu zboara doar pentru sine, ci si pentru cei de acasa care n-o mai pot face, ca o barza care se duce gratie curentilor termici pana hat departe, dupa mancare. Monteurul Eugen Kelemen a facut minuni in prima jumatate a filmului (tot materialul brut a avut 250 de ore), dar partea a doua, care acopera nationalele de planorism de la Craiova, de anul trecut, e mult prea lunga ca sa te tina atent. Tot din hiper-corectitudine, pentru ca dorea sa pastreze un fir narativ, autorul sacrifica ceea ce poate si lui i-a placut, adica mai multe scene care sa arate, de fapt, de ce i se spune eroului Omul pasare.
Desi l-am scarmanat bine, filmul e emotionant. E, de fapt, o declaratie de dragoste cu tepi – la fel ca tsabarul, cactusul israelian care e dulce pe interior. Nu intamplator, ca sa ajungi la aerodromul Clinceni trebuie sa traversezi raul Sabar.