Selectia compacta a inclus filme de fictiune si documentare tratand tematici diverse si actuale, de la trauma Holocaustului (Farewell Herr Schwartz) pana la violenta conjugala (Die Frau des Polizisten) si de la tema imigratiei si a identitatii etnice (Layla Fourie sau Houston) pana la pierderea trecutului provocata de Alzheimer (Vergiss mein nicht). Pentru ca nu e suficient sa vezi filme, ci e bine si sa le discuti (iar in Romania aceasta practica inca nu e cu totul lejera), dialogul a fost ajutat de prezenta invitatilor (pe langa cei pomeniti mai sus au mai venit Jens Junker, autorul lui Alias, si Yael Reuveny, autoarea documentarului Farewell Herr Schwartz), si prin organizarea unei dezbateri despre violenta conjugala imediat dupa proiectia cu Die Frau des Polizisten (completata de o expozitie foto semnata Alex Galmeanu).
Daca n-am vibrat neam la Patimile Mariei (o sa ma explic in curand pentru ca filmul a intrat in sali in 7 noiembrie), am gasit materie mult mai interesanta in documentare. De pilda, in Farewell Herr Schwartz, un film greu despre istoria unei familii care pleaca din anii razboiului, din Wilna (Polonia) si ajunge azi in Israel si Germania. Este chiar istoria familiei regizoarei Yael Reuveny, a carei bunica, Michla Pariser, a murit in 2001 dupa ce i-a umplut nepoatei copilaria cu povesti despre familia ucisa in Holocaust. Totul pleaca de la fotografia cu membrii familiei din care nu vor supravietui decat doi – Michla si fratele ei, Feiv’ke. Dupa razboi un cunoscut le-a aranjat sa se intalneasca in 1945 in gara din ?odz, dar au ratat intalnirea si nu s-au mai revazut niciodata. Regizoarea pleaca pe urmele fratelui bunicii si asa aflam ca lui Feiv’ke un alt cunoscut i-a spus ca nu mai traieste nimeni dintre ai lui si el n-a incercat sa verifice, intorcandu-se in orasul in care a fost in lagar unde s-a insurat cu o nemtoaica si a facut trei copii. Cand, in anii 90, cineva din Germania fosta comunista pe nume Uwe Schwartz a inceput sa-i scrie in germana Michlei Pariser, aceasta a aflat ca fratele ei pe care il credea mort mai traise pana in 1987, dar faptul ca a renuntat la religia sa a fost considerat de sora lui ca o tradare. Feiv’ke, devenit Peter, e urmarit la 30 de ani de la moarte de nepoata surorii, care o ia inapoi pe urmele plecand din lagarul din Schlieben (unde se jucau copii lui cand erau mici) pana la Wilna, unde casa familiei Schwartz e inca in picioare. Filmul, coproductie germano-israeliana, opereaza cu intertitluri bilingve si se dezvolta, ca si istoria acestei familii, pe axa Israel-Germania. Yael locuieste de sase ani in Germania, iar fiul fiicei lui Peter isi cauta radacinile evreiesti invatand ebraica si rugandu-se in ebraica. Cele trei parti ale filmului se numesc Prima generatie, A doua generatie, A treia generatie, si de-abia dupa o ora si 20 de minute, cand Yael ii spune mamei ca de cand sta in Germania n-a avut decat un singur cosmar cu Holocaustul, realizezi cat de profunda e trauma acestei familii – daca s-a transmis la a treia generatie, la cineva nascut 35 de ani dupa terminarea razboiului. Exista o carte foarte buna tradusa la noi, am repetat-o cu fiecare ocazie posibila, Strigatul copiilor muti. Psihanaliza si Holocaust, scrisa de un psihanalist de origine romana, Ilany Kogan, si aparuta in traducere la noi in 2001, la Editura Trei. Aceasta carte identifica manifestari ale traumei Holocaustului la copiii supravietuitorilor, dar filmul lui Yael Reuveny arata ca trauma ajunge pana la a treia generatie si ca nu poate disparea decat daca are loc un proces de asumare a ei, cum o face filmul. Facand Farewell Herr Schwartz, Yael pune cap la cap piesele sparte ale istoriei familiei. Rezultatele acestei vindecari prin cinema se vad chiar din timpul productiei – mama sa, care in cinci ani de cand statea in Germania n-a vrut sa o viziteze (propria ei mama spunea ca Germania e o „tara blestemata“), a acceptat pana la urma sa ii faca o vizita.
Nu ucide… nu uita
In cu totul alt mod trateaza despre memorie filmul cunoscutului cineast David Sieveking, Vergiss mein nicht.Si acesta e un film foarte personal, regizorul documentand ultimul an de viata al mamei sale bolnave de Alzheimer. Ce ramane dintr-un om atunci cand isi pierde amintirile?, nu poti sa nu te tot intrebi vazand-o pe Gretel Sieveking, inconjurata cu atata dragoste de un sot si de fiu pe care nu-i mai recunoaste. Revenit in casa parinteasca pentru a fi alaturi de mama sa, dar si pentru a pastra pe film ultimele amintiri cu ea (sanatatea ei e fragila), David se implica in programul de antrenament care presupune orice ar impiedica-o sa fie apatica. Tatal si fiul incearca tot posibilul sa o impiedice sa se indeparteze de lumea lor. E un gest de dragoste, dar si de egoism, iar David considera ca e momentul sa intre in istoria parintilor sai si sa incerce sa-i inteleaga mai bine. Descoperind ca profesorul universitar matematician si frumoasa lui sotie anarhista de stanga au avut o tinerete antrenata nu doar de elanuri revolutionare, ci si de gelozia si problemele provocate de mariajul lor acceptat deschis, regizorul isi ia de fapt adio de la mama sa, dar in ochii unui strain demersul lui pare, prin detasare, sa spuna ca tot ce conteaza e prezentul. Nu albumele cu poze, nu viitorul unde proiectam niste vise poate irealizabile, ci ceea ce traim acum. Asta avem. Tot ce traim sa voaleaza in secunda urmatoare. Asta face ca dragostea pe care o purtam celor de langa noi sa fie si mai intensa si, uneori, mai deznadajduita. Cum se pastreaza amintirile din Nu ma uita? atunci cand „neamtul care mi-a ratacit papucii de casa“ isi baga coada – prin cinema, fireste.