Cel mai important e ca Borges, in felul sau misterios, isi invita cititorii la lectura marilor carti din vechime, fara deosebire, ca si cum autorii lor ne-ar fi contemporani. Cel de-al doilea, aproape la fel de important ca primul, e ca, spre deosebire de posomoratul Jorge din Burgos, modelul sau are umor. Un umor retinut, pe care poti sa nu-l percepi si care rezulta fie din asociatiile paradoxale pe care le face argentinianul in povestirile sale, fie din observatiile lui din eseuri despre un autor sau altul.
Imi vine in minte umorul fin din povestea lui Pierre Menard, autorul care vrea sa rescrie Don Quijote, ca pe o opera originala. Si daca va amintiti de mica povestire a celor doi regi si a celor doua labirinturi, presupun ca n-ati uitat de umorul negru cu care regele pacalit il duce in labirintul desertului pe omologul sau, lasandu-l sa se descurce cum o putea.
Umorul lui Borges e mai usor de observat in conversatiile sale publice cu diversi interlocutori si in conferintele pe care le-a tinut, atunci cand vorbea despre sine insusi. In conversatii, cand gazdele citeaza un pasaj din cartile lui, Borges intreaba mirat: „Am zis eu asta?“. Dupa care, cu o modestie mai degraba simulata: „Nu-i tocmai rau, nu?“. E adevarat ca umorul nu e o miza explicita la Borges, dar cineva care se tot intoarce la Huckleberry Finn cu un singur regret, ca aparitia din final a lui Tom Sawyer a stricat romanul, nu poate fi banuit ca nu-i place sa rada. Chiar daca la Borges rasul e cel mai adesea condensat intr-un zambet nostalgic.
Batranul argentinian le povesteste interlocutorilor sai din Statele Unite despre discretia japonezilor, pe care a cunoscut-o la Tokyo, unde nici unul dintre cei cu care a avut relatii amicale nu sporovaia despre sine insusi, ci vorbea despre subiecte cu adevarat importante. Asta nu-l impiedica pe Borges sa intre in amanuntele vietii sale, cand este intrebat, fara a le reprosa curiosilor ca se dedau la futilitati. Ceea ce-l incurca sunt elogiile inflacarate ale admiratorilor, care-l fac sa spuna ca, dupa parerea lui, e un scriitor supraevaluat. Totusi, atunci cand cei cu care discuta il contrazic in aceasta privinta, Borges nu impinge modestia atat de departe incat sa-si ia cartile la disecat pentru a le dovedi conlocutorilor ca are dreptate. Asta nu din politete.
Cand careva ii contrariaza convingerile sau emite vreo judecata de valoare cu care el nu poate fi de acord, Borges i-o reteaza scurt: „Asta e o prostie!“. Daca persoana cu pricina insista – cati oameni cu pretentii accepta, fie si intr-o discutie privata, necum in public, sa li se spuna ca emit prostii?!! –, autorul Cartii de nisip ii demonstreaza caustic in ce consta prostia. In duelurile sale verbale, pasnicul Borges duce treaba pana la capat, onorabil, dar fara induplecare, aidoma prietenului sau cutitar din Buenos Aires, despre care nu se sfieste sa vorbeasca elogios. De aceea cred ca modestia lui tine mai degraba de rolul pe care si l-a construit Borges in timp, fiindca in tinerete nu dadea semne de asa ceva. Si daca ne gandim la solipsismul cu care cocheteaza el, modestia n-ar avea ce sa caute in alchimia lui sufleteasca, ci ar fi mai degraba o trasatura a retoricii personajului care a devenit Borges dupa ce si-a pierdut vederea.
Scriitorul care-si aminteste cu stinghereala de orgoliile barochismului sau din tinerete, cand a retras din circulatie un volum de eseuri, admite cu o naiva seninatate, la 80 de ani, ca isi doreste Premiul Nobel. Or, un scriitor care sufera cu adevarat de modestie nu s-ar incumeta sa se gandeasca la acest premiu decat pentru altii. (Al. Paleologu era de parere ca modestia e pentru prosti. Numai ca prostii nu pot fi modesti, cel mult tristi! Prostul pare modest, fiindca experienta l-a invatat sa nu se grabeasca, pentru a nu da cu bata in balta.)
La Borges modestia e un truc literar imprumutat de la autorii din vechime pe care-i evoca in conferintele sale. Iar un scriitor care vorbeste atat de des si de convins ca el despre inspiratie n-are cum sa fie modest, pentru ca asta ar insemna sa-si tradeze credinta in momentele augurale ale inspiratiei, iar in cazul particular al lui Borges ar fi si o renuntare la increderea sa crescanda in filosofia lui Schopenhauer, care numai la modestie nu indeamna.
Una dintre frazele pe care Borges le reia si in conversatiile sale din Statele Unite e ca, atunci cand a orbit, a stiut ca va fi in stare sa se descurce fara vedere. De fapt orbirea lui, precizeaza Borges, n-a insemnat o intrare in bezna, ci intr-o lume in care nu mai exista decat alb, cenusiu si nuantele catorva culori, fara contururi, dar cu ajutorul carora se poate orienta intrucatva. Asta ma face sa banuiesc ca Borges nu s-a impacat niciodata cu noua sa conditie, chiar daca a stiut sa i se adapteze. Pentru el – recunoaste –, visele sunt mai vii decat ceea ce i se intampla dupa ce se trezeste dimineata. In somn, vede din nou si, mai ales, uita de orbirea lui, incat atunci cand se trezeste, il irita ca trebuie sa se intoarca la servitutile zilnice la care-l obliga lipsa vederii. Asta-l face sa se declare plictisit de sine insusi si sa se teama ca ar mai putea avea multa vreme de trait pentru a suporta aceleasi plictiseli ale rutinei zilnice.
Unul dintre interlocutorii sai americani il intreaba daca se mai duce la cinema. Intrebarea pare idioata. Si totusi Borges raspunde ca da, i se intampla. La cinema aude replici carora incearca sa le inventeze imaginile potrivite. Asta seamana cu visul, apropiat de un cosmar, in care ecranul e doar luminat intr-un alb-galbui si nu auzi decat vocile actorilor, fara sa-i vezi, incat intri, treptat, in panica. Si de la intrebarea daca nu cumva ai orbit, ajungi la certitudinea infioratoare ca chiar asta ti s-a intamplat. Poate din cauza asta, Borges, care era bantuit aproape in fiecare noapte de cosmaruri, ajunge sa vorbeasca despre frumusetea lor, dand ca exemplu ultim Masca Mortii Rosii a lui Poe. Numai cineva care e indragostit de certitudinea pe care i-o da visul ca vede poate descoperi in stare de trezie frumusetea unui cosmar.
Incerc sa ma pun in locul interlocutorilor lui Borges care, ajuns la 80 de ani, in loc sa stea pe acasa, ca toti batranii, a pornit intr-un turneu de conferinte prin lume. Unii dintre ei ii pun intrebari de o pretiozitate de-a dreptul ridicola, din categoria „Nu-i asa ca am dreptate ca…?“. Pe acestia Borges ii lasa in ceata cu raspunsurile lui, daca nu-i ironizeaza cu raceala cutitarilor argentinieni pentru care tot ceea nu intra in codul lor de onoare se cuvine rezolvat printr-un duel. Altii vor sa stie ce l-a apucat pe acest orb celebru sa colinde lumea. Astora autorul Istoriei universale a infamiei le raspunde ca vrea sa vada lumea fiindca s-a plictisit de sine insusi.
Sper ca cei care citesc conversatiile lui Borges au suficient umor incat sa-si dea seama ca nu poate fi pus semnul egalitatii intre fabulosul autor de povestiri, care n-a scris nici un roman, fiindca n-a avut chemare pentru asa ceva, eseistul sclipitoarelor paradoxuri cu care ii aduce in contemporaneitate pe Homer, pe Dante, pe Shakespeare sau pe Poe, si Borges, personajul public.
Omul retras si atat de discret cu propria sa biografie, cel putin sase decenii, accepta sa vorbeasca despre sine insusi atunci cand simte ca ar putea vedea lumea larga cu ajutorul cuvintelor pe care i le spun japonezii, englezii si americanii cu care sta de vorba, ca si cum ar fi trecut de la literatura la lumea care se afla in spatele ei, intr-un vis al calatoriei, in care fiecare cuvant pe care-l aude se transforma intr-o imagine de neuitat.
Jorge Luis Borges, Borges la 80 de ani – conversatii. Cartile si noaptea, traducere de Ariadna Ponta, Tudora Sandru-Mehedinti, Editura Polirom, 2014
Galerie foto
