Pe 20 octombrie a devenit oficial: Lichtmond III – Days of Eternity (Blu-Phase Media)(CD, Blu-Ray, 3D Blu-Ray, DVD, Blu-Ray Pure Audio si 4K UHD pentru viitoarele echipamente Hi-Tech) este de gasit pe unde nici nu gandesti. Precomandat online, discul a atins deja cota unui bestseller. Poemul vizual-simfonic realizat de aceeasi echipa ca si precedentele transgreseaza perceptia comuna si ofera o deschidere apetisanta spre nemarginire. In principiu, productia este menita sa relaxeze nervi incordati si ochi obositi de privit ecrane cu stiri si cotatii, sa destinda falci inclestate pe osul numit fie salariu, fie profit. Sa nu uitam insa ca locul unde se proiecteaza si se asculta (in format Full Dome 360º) tripticul celor doi germani, Georgio & Martin Koppehele, este Planetarium, in Hamburg, iar acolo nu se duc numai corporatistii cu bani din centrele de afaceri, ci si oameni de toata mana, din toata lumea.
Povestea imaginata acum de fratii Koppehele si de graficienii spanioli Diego M. Bonati & Javier Sáenz-Messía, care detin Imago-D Studio in Madrid, este una simpla, poate prea simpla pentru adeptii SF-ului. Intervievati, compozitorii o detaliaza, intr-o simpatica engleza cu accent german, in anexa Blu-Ray-ului. N-o reproduc. Pentru ca, dincolo de intentia scenariului, se poate visa la infinit, in felul propriu fiecaruia dintre ascultatori. Or, asta mi se pare esential la orice opera, fie clasica, pop-rock sau heavy-metal simfonic, fie chiar in genul chill-out, specific locurilor de recreere, ca Ibiza, Miami, Goa etc. Artistul spune un lucru sau mai multe, arta sa este socanta sau adormitoare, dar spectatorul, auditorul, receptorul trebuie sa aiba libertatea de a-si imagina ce doreste. Opera deschisa nu-i un concept cu aplicatie restransa la literatura.
De cate ori ascult vreun disc pentru rubrica de fata, iau creionul si-o bucata de hartie, sa notez ce-mi trece prin minte. Uneori ordonez textul in functie de ce transmite clar muzica la un moment dat. Alteori aleg numai o idee. Acum, dupa vreo 20 de auditii surround si tot atatea vizionari incheiate cu vise imposibil de redat, studiez sfertul de pagina mazgalit pe ambele fete si ce gasesc? Lumea virtuala a planetei Chronos are forme asemanatoare cu lumea noastra, usor diferite. Alge de cristal unduindu-se ca nevertebratele. Plante de sticla, nemiscate, par niste ferigi colosale, transparente. Nucleul lumii alcatuit din diamante, ca ADN. Pestele, prezenta nelipsita celor trei discuri Lichtmond. Aici, un soi de balena primordiala din granit se plimba alene, desi nu se misca deloc. Ciuperci din bachelita si marmura. Arbori subacvatici, megaliti de nisip, stanci din care izvoraste apa, tufisuri zburatoare. Universul ca o explozie fractalica de neuroni. Moara timpului, alcatuita din cinci cercuri prevazute cu lame. Flora incremenita peste care zboara pasarea de aur, lasand in urma pulberea multicolora a poeziei. Silueta de particule a dansatoarei. Marea instinctelor, imperiul trecutului si negura memoriei pierdute. Sa prinzi curcubeul ca si cum ai culege nemurirea. Daca eternitatea nu inseamna viata vesnica, sigur e moartea. Pendula ca o nuca intre peretii de lava albastra si rosie. Apa si focul, vegetatia si stanca. Padurea de argint, prin care curg cele patru rauri, reunite in fluviul timpului, pravalit in genuni fara sfarsit. Nave stelare, cu aspect de asteroid, pe langa traditionala (in SF) „farfurie zburatoare“. Galaxii si gauri negre.
Texturile animatiei sunt palpabile, volumele au coerenta, miscarile sunt fluide si se pliaza perfect pe muzica, versurile nu streseaza prin metafore absconse. Invitatii, Midge Ure, I Muvrini, Sky du Mont si Hardy Krueger jr. se integreaza firesc.
Eternitatea nu arata si nu suna deloc rau.