Doi mari melomani avizati, era firesc ca muzica si muzicienii sa ocupe un loc important in epistolarul lor. Beethoven, Mahler, Ferruccio Busoni, Ernst Bloch sunt numele care revin mai des in schimburi de idei de consistenta, pe fundalul de razboi si al derapajelor propagandei nationaliste ce ii inconjoara.
In februarie 1912, Romain Rolland ii cerea ajutorul mai tanarului Zweig: „S-a scris mult in ultimul timp despre viata lui Beethoven; iar in conditiile pasiunii politice ce acapareaza totul, unii vor sa faca din el un liber cugetator, altii un clerical. Cele doua opinii mi se par una mai ridicola decat alta. Cred ca Beethoven era patruns in acelasi timp de stoicismul eroic al lui Plutarh, de deismul secolului al XVIII-lea si de sentimentele catolice traditionale. Am citit, insa, undeva ca libertatea cuvantului a atras atentia Politiei vieneze asupra lui si ca, in 1819, a fost la un pas de a fi urmarit pentru anumite spuse indraznete pe tema lui Christos. As vrea sa stiu daca este adevarat…“. Editorul editiei noteaza ca Beethoven a facut intr-adevar obiectul mai multor rapoarte secrete ale politiei, dar ca a fost lasat in pace, pentru a nu-l compromite pe elevul sau la pian… arhiducele Rudolf.
„Pasiunea politica“ acaparatoare ce separa natiunile, ca si muzicienii timpului, la inceput de razboi, revine in corespondenta celor doi pacifisti cu un „raport“ dat de Zweig, de la Viena, in decembrie 1915: „Ma bucur sa pot raspunde intrebarii Dvoastra asigurandu-va ca la noi muzica franceza a fost intotdeauna cantata; la Opera Curtii Imperiale, toti marii muzicieni au fost cantati ca de obicei, la fel si in salile de concert; chiar Debussy a fost cantat o data. Din contra, nu imi amintesc ca opera lui Saint-Saëns sa fi figurat vreodata intr-un program muzical german – nu a fost aproape deloc cantat, nici macar in timp de pace. Massenet, de exemplu, este in program saptamana aceasta. […]. Faptul confirma spusele mele ca, fie si in cele mai rele momente ale razboiului, la noi ura nu a imbracat niciodata, ca in Franta, acea forma infama a campaniei de denigrare a artei. Pe noi, austriecii, ne-a ferit de asa ceva o veche si nobila traditie“. Zweig, bine informat si cititor de franceza, nu era departe de adevar in privinta „campaniei de denigrare“…
Ca el, personal, nu se lasase antrenat in propaganda razboinica o demonstreaza una din acele scrisori in care cei doi fac schimb de impresii despre compozitori ce le erau apropiati. Zweig ii scria lui Rolland, de la Zürich: „Ieri am fost la [Ferruccio]Busoni si am petrecut un bun moment. Cat de bun si de clar este! Si ce artist! Mi-a povestit ca unul din prietenii lui de odinioara [editorul precizeaza: Heinrich Schenker]tocmai a publicat, intr-o noua editie, Opusul 112 de Beethoven, cu o prefata in care spune ca superioritatea germanilor este dovedita de aceasta lucrare si ca, daca lumea nu recunoaste valoarea germana, ii va fi impusa cu armele. […]Am ras bine impreuna“.
Rolland, aflat la Geneva, avea in epoca un alt compozitor la suflet, Ernest Bloch, pe care i-l recomanda lui Zweig: „Il consider drept una din fortele cele mai pasionate si mai dramatice ale muzicii de astazi. […]Se sufoca la Geneva, intre filistinismul dublu al burghezilor inspaimantati de vitalitatea lui salbatica si batranii calvini care nu ii iarta ca este evreu. Evreu, el este si vrea sa fie, in arta sa. Mi-a cantat timp de doua sau trei ore mari psalmi evreiesti, dansuri evreiesti, o simfonie pe care a numit-o Yom Kipour (si careia i s-ar potrivi mai bine numele Israël) – totul arzand de durere, de entuziasm, de pasiune. […]. Omul acesta nu va putea continua sa traiasca aici; si ma indoiesc ca la Paris va fi primit vreodata cu simpatie: are o personalitate prea violenta; mediul sau adevarat este in Germania.
Mi-ar placea sa-l puteti cunoaste dupa razboi si sa-l ajutati sa devina cunoscut la Viena. Un asemenea artist, intr-un mediu favorabil, ar putea sa infloreasca magnific; si acesta ar putea fi marele muzician evreu. Ati vrea sa va ganditi? Sunt sigur ca Mahler l-ar fi iubit“.
Razboiul avea sa se incheie, iar Stefan Zweig sa se pregateasca de mutare in casa pe care o cumparase in 1912 la Salzburg. Romain Rolland comenta de Vinerea sfanta, in 1919: „sper ca va veti muta in liniste… Trebuie sa fie placut sa-ti ai casa la Mozart“…
*Romain Rolland – Stefan Zweig, Correspondance 1910-1919. Edition établie, présentée et annotée par Jean-Yves Brancy. Albin Michel, Paris, 2014. 639 pp.