In Sala Elvira Popescu a Institutului Francez s-a auzit nu stiu de ce mono, fara zgomote de ambianta, ceea ce facea ca filmul sa semene cu o lectura pe roluri, iar ce imi aminteam eu spumos (poate amplificat retroactiv de interviurile pe care le-am facut cu David Cronenberg, Julianne Moore, John Cusack si Mia Wasikowska) parea acum trist si deprimant pentru cei cativa spectatori (restul jurnalistilor presupun ca vazusera filmul la Festivalul Les films de Cannes a Bucarest).
Il si antrenasem pe Dan Vasiliu de la Radio Romania Cultural sa vina neaparat sa-l vada pentru ca „razi de te strici“, m-a si intrebat pe urma ce-am gasit asa amuzant la niste personaje care erau atat de „fucked up“. Stiu ca suna plat, dar conteaza enorm cum, unde si cand vezi un film si, ca sa fortez platitudinea, o sa spun ca spectatorul nu e o masina. Din punctul meu de vedere, Maps to the Stars e un „one night stand“, un film pe care sa-l savurezi la intensitate o singura data. Daca il revezi, nu faci decat sa incepi sa te dezvrajesti, ca dupa orice aventura spectaculoasa care trebuie sa ramana unicat ca sa nu se devoaleze.
Asa cum s-a mai spus, filmul infatiseaza universul scenaristului si scriitorului Bruce Wagner vazut prin intermediul stilisticii lui David Cronenberg, de aceea nu seamana cu ce a mai facut cineastul canadian. Wagner, care spunea intr-un interviu ca „sa conduci o limuzina la Hollywood e ca si cum ai conduce o ambulanta“, a crescut la Hollywood si l-a cunoscut din interior, traversandu-i maruntaiele si ca sofer de limuzina. Soferul pe care il joaca Robert Pattinson e un alter ego si Wagner insusi apare pret de cateva secunde in film ca sofer al limuzinei terifiantului copil-vedeta jucat de Evan Bird (un mare actor in devenire). Dupa ce aburii primei vizionari s-au dus si povestea nu mai e o surpriza, lumea pe care o descriu Wagner si Cronenberg ramane in toata goliciunea ei dezolanta si bolnava. Intr-adevar, nu e nici un personaj sanatos in aceasta poveste in care tarele Hollywood-ului sunt ridicate la puterea a treia, iar acesta e definit nu doar prin decadenta, ci prin incest (endogamie, nu?), nebunie, amoralitate si pulsiuni criminale. Acesta e Sunset Boulevard-ul anului 2014, scaldat prea mult in poemul lui Paul Eluard, Liberté, si cu o parte onirica prea putin sustinuta fata de rautatea exuberanta din cealalta parte, satira Hollywood-ului si a institutiei celebritatii de azi, vizand si supraevaluarea tineretii.
Ce sta in picioare si la a doua vizionare e jocul tuturor actorilor, care sunt in primul rand perfect distribuiti, incepand cu John Cusack (bun ca vinul, cu fiecare nou rol) si terminand cu Julianne Moore, care, desi recomandata pentru genul de actrita nebuna si amorala, reuseste cel mai bun rol al sau de pana acum (asta a crezut si juriul de la Cannes, care i-a dat Premiul de interpretare feminina). Avea dreptate cine a spus despre Maps to the Stars ca e un „vis febril“, nu stiu daca era Cronenberg sau Cusack. Ce vezi pe ecran e intens si irational, dar cand te trezesti la realitate nu gasesti la fel de multa consistenta. Filmul se auto-consuma, febril, cu fiecare secventa pe care o arata.