tandretea intinsa pe pelicula la fel ca acuarelele pe blocul de desen, toate astea arata minunat intr-un cinematograf, li se da spatiu sa respire, sa se desfasoare, sa inghita spectatorul intr-o buna dispozitie fara rest. Vazute pe ecranul mic al laptopului, filmele lui Tati sufera putin de claustrofobie, dar nu dramatic, efectul lor asupra caruselului din capul nostru ramane neschimbat. Saptamana trecuta, am vazut pentru prima data pe ecran mare Playime. Playtime are doua ore si ceva, a fost filmat de-a lungul a trei ani (1964-1967), intr-un decor construit special pentru el – „Tativille“, un oras intreg ridicat pe un teren viran de langa studiourile din Joinville-le-Pont. A fost nevoie de: 1.200 de metri patrati de geamuri, 3.500 de metri patrati de materiale plastice, 3.000 de metri patrati de lemn si 45.000 de metri patrati de beton. E unul dintre putinele filme frantuzesti trase pe 70 mm, pentru ca, explica Tati: „Daca trag pe super 8, o sa filmez o fereastra, pe 16 mm o sa am patru ferestre, pe 35 mm douasprezece si pe 70 mm, o sa am fatada aeroportului Orly“. Si, daca intr-un cadru iti incape toata fatada aeroportului Orly sau toata sala de bal a unui restaurant, te trezesti exclamand din scaunul tau de spectator, asa cum se intampla la inceputurile cinemaului: „Uite ce face ala din spate, l-ai vazut?!“, iar privirea ta regaseste ceva din inocenta pierduta a copilului care credea ca leul din ecran poate sa scape de-acolo, sa vina la el si sa-l mangaie cu laba pe crestet. Dincolo de asta, Playtime e o minunata ilustrare a cantecului lui Boris Vian „La complainte du progress“, in care iubita Gudule trebuie cucerita cu un frigider, un scuter, o hota, un pistolas pentru gofre s.a.m.d. In Playtime, arhitectura moderna, colturoasa, inseriata, agresiva rade de pe fata pamantului boemul Paris si le ofera turistilor peisaje trase la xerox si senzatii puternice de deja-vu. Uitati-va la film si dup-aia ne vedem la niste chiftelute suedeze, la Ikea.
