abia incepuseram un proiect de publicatie saptamanala culturala. Vazand acele fotografii si recitind caseta de redactie de-atunci, care in timp evident ca a suferit unele schimbari, mi-am dat brusc seama ca eram, inclusiv in urma cu un deceniu, printre cei mai batrani din echipa initiala. Macar din punctul asta de vedere se justifica functia cu care intram in proiect: cea de senior-editor. Insa tot privind acele fotografii n-aveam cum sa nu ma surprind cu o alta constatare, pe care am constientizat-o abia acum: chiar atat de demn fiind de functia desemnata, aveam doar 29 de ani. As vrea sa ma abtin sa scriu aici varsta de-atunci a redactorului-sef, George Onofrei, dar chipul lui din poza de-acum un deceniu ma impiedica s-o fac: implinise, cu cateva luni mai devreme, 21 de ani. Nu stiu daca vreo alta publicatie romaneasca, fie ea culturala sau nu, ne putea concura in vreun fel ca medie de varsta. Adica stiu: n-ar fi avut cum. Insa acesta e doar un pasaj introductiv, nu incerc sa va atrag in nostalgia mea, caci imi dau seama ca ar fi imposibil.
Ce vreau sa va spun, de fapt, este ca, dincolo de ceea ce ajunge la cititori, realizarea unei reviste, cu atat mai mult a uneia care apare saptamanal, creeaza si o puternica istorie de grup. Pozele despre care vorbeam nu m-au trimis doar spre constatari pe jumatate dulci, pe jumatate amare si in totalitate patetice cu privire la tinerete si la trecerea vremii. Dimpotriva, am rememorat lucruri ce pot fi povestite acum sub forma unor mici marturisiri, pe care fiecare dintre noi, cei implicati, le gaseste azi amuzante. N-am cum sa-mi amintesc fara un zambet, spre exemplu, de certurile serioase (care au condus uneori spre suparari la fel de serioase) din primul an de existenta a revistei dintre mine si George Onofrei. Si-s amuzante nu doar privite din perspectiva prieteniei noastre de azi, ci si daca ne amintim motivele lor: uneori pe marginea unui titlu de pagina, alteori pornind de la numarul prea mare de corecturi care apareau pe spalturi, uneori pentru ca unul sustinea ca o fotografie trebuie sa apara in susul paginii, iar celalalt in josul ei, alteori pentru ca, pur si simplu, incepuseram sa ne obisnuim sa ne contrazicem. Toate discutiile acestea aprige dintre noi, dar si dintre noi si alti membri ai echipei erau generate insa exclusiv de realizarea revistei. Si de pretentiile pe care le aveam fiecare de la celalalt. Iar pe masura ce timpul ne-a aratat ca pretentiile pot fi satisfacute, locul unei neincrederi pana la urma normale a fost luat de prietenie.
Nu scriu insa o carte de memorii legate de realizarea revistei, desi n-ar fi o idee in totalitate nepotrivita. Constient ca o poza face cat o mie de cuvinte, ceea ce ma face sa constat ca prin acest text al meu abia am reusit sa creionez o jumatate de poza, inchei pregatindu-ma pentru o fotografie de grup care sa-mi prilejuiasca, peste inca un deceniu, un text mai bun, mai nostalgic si un strop mai hotarat. Caci daca in urma cu zece ani nu indraznea nici unul dintre noi sa-si inchipuie ca in 2014 „Suplimentul de cultura“ va avea un numar aniversar, parca astazi putem privi cu ceva mai multa incredere spre anul 2024. Iar la increderea pe care o avem in prezent n-a lucrat doar prietenia dintre noi, ci si prietenia cititorilor. Carora, prin urmare, ar trebui sa le multumim in primul rand.