ergonomic – spatele-a resimtit golul dintre spatarul pufos si coloana mea, acest mic spatiu care parca striga si el ca-s in aer. Tocmai predasem primul text pentru primul numar al „Suplimentului de cultura“, un fel de bio-cronica despre Umberto Eco. Vorbele sfichiuitoare ale editorului Lucian Dan Teodorovici, care citise textul, ajunsesera la mine prin redactorul-sef, George Onofrei. Textul era un dezastru, plat, prea putin elaborat si-mi mai si luase mai mult de-o saptamana ca sa-l predau.
***
Adevarul e ca nu stiam nimic. Era anul 2004, aveam 20 si ceva de ani, eram in anul III de facultate cand a venit propunerea sa lucrez pentru primul saptamanal de cultura care avea sa fie suplimentul unui mare cotidian iesean, exact ca-n afara. Si m-am trezit ca am pe mana o rubrica de carte.
Asa am plans mai mult decat am plans vreodata, in camera de camin cu mocheta verde, serile cand ajungeam acasa dupa editare. De-aici am invatat cum sa am grija de cuvinte si ce-nseamna responsabilitate. Aici am stat la tigara, pe holurile lungi si gri, cu doi dintre cei mai importanti scriitori romani de azi – Lucian Dan Teodorovici si Florin Lazarescu. (Pe-atunci, nu-ntelegeam pe deplin ce privilegiu e asta.) La „Supliment“ m-am minunat in fiecare dimineata cum George Onofrei nu se mai dezlipea de ziare, ritualul celor pe hartie, gandindu-ma ca, dupa ce le citea, parc-ar fi stapanit toata lumea. Aici am devenit prima data jurnalist (nu doar un fel de cronicar) dupa ce-am pierdut o noapte intreaga sa transcriu si sa aranjez un interviu cu Stefan Agopian de care mi-era frica tare, tare. Si tot aici mi-a luat-o inima la goana, ca la indragostiti, cand, invitat la un dosar, Alex. Leo Serban si-a imaginat cum decurg sedintele de redactie. Momentele cand radeam cu Alex Savitescu si-i spuneam cat de mult mi-as dori sa faca un interviu cu Radu Cosasu. Sau cand Constantin Vica mi-a zis c-am scris despre Tom Waits de parca mi-ar fi fost amant. Apoi, m-am imbujorat sistematic de fiecare data cand Emil Brumaru a intrat in mica noastra redactie.
***
In raftul din dreapta, printre lungi coloane din lemn, e standul de ziare din Libraria Carturesti, cea mai hype din Bucuresti, abia deschisa. E-un fel de grilaj alb, inalt, un rotisor cu urechi din hartie. Sunt aici de la reviste straine, la „Dilema“ si „22“. E si „Suplimentul de cultura“, editat la Iasi si foarte citit si la Bucuresti. In momentul de fata, nu prea-i alt ziar care sa fi atins asa o performanta. Au trecut doi ani. Stiu c-o sa incep sa lucrez in presa centrala. Si ca asta nu s-ar fi intamplat daca, cu vreo doi ani in urma, cand George Onofrei mi-a spus „Hai, vino si tu la ziar“, n-as fi spus „Da“. A fost cea mai frumoasa lectie despre cum n-o sa-nvat nimic niciodata daca nu ma arunc inainte, cu curaj. Multumesc pentru asta.