in „Suplimentul de cultura“. Dupa ce terminasem liceul, era cat pe ce sa ma fac actrita, apoi era cat pe ce sa ajung profesoara de limba ceha, apoi era cat pe ce sa plec la un colegiu din mijlocul Americii, dar m-am hotarat in ultima clipa sa dau admitere la Cluj, la Literatura comparata, si sa vad ce se intampla. M-am mutat la 9 ore distanta de casa, intr-un camin in care dormea, juca table, gatea si dadea petreceri echipa de rugby a Clujului. Citeam pe rupte. Intre timp, incepusem sa scriu cronica de teatru din „Supliment“. Aveam 20 de ani si nu stiam nici cum se scrie o cronica de teatru, nici pe ce lume traiesc. La al doilea sau la al treilea text, am primit un mail de la Radu Afrim, pe care n-am cum sa-l uit prea curand: „luiza, am citit cronica ta la repetitii, cu actorii de la sfintu gheorghe, si am murit de ras“. Era de bine, aveam primul feedback dintr-o sursa oficiala, inseamna ca ceva-ceva era in ce scriam eu, in afara de increderea, aproape inexplicabila pentru mine, a lui George. Dupa primul an de „Supliment“ (sau au fost doi?), am cazut de acord ca ar fi mai bine sa renunt la cronica de teatru, din pricina ca n-aveam acces decat la spectacolele din Cluj. „Bine, dar tot trebuie sa scrii ceva, trebuie sa ai o rubrica“, mi-a zis George. Despre ce-as fi putut sa mai scriu? Eventual despre despre carti, filme, muzici, locuri, oameni adevarati si oameni inventati, adica despre tot ce-mi umbla prin cap pe-atunci. Am gasit si-un nume, „Enticlopedia Encarta“, asa cum imi botezasem in clasa a noua o disketa rosie pe care adunam tot felul de lucruri de pe internet. Enticlopedia dureaza de-atunci, iar eu am crescut odata cu ea. Ne despartim doar in vacante, cand ne incarcam bateriile pentru inca un an de rubrica saptamanala. In „Supliment“ m-au citit oameni pe care ii admiram&adoram de la distanta, Alex. Leo Serban si Radu Cosasu, in „Supliment“ ma citesc acum bunica mea, vecinii de la etajul I, fostii profesori, actualii colegi, scriitorii mei romani preferati, in „Supliment“ am descoperit ce-nseamna jurnalismul cultural si ca s-ar putea sa-mi placa sa ma ocup de asta, si tot in „Supliment“ am adunat timp de zece ani ceea ce se cheama „inceputurile mele in meseria de jurnalist“. Ma mir si ma bucur ca am ajuns pana aici si sper sa ne vedem cu totii la aniversarea de 100 de ani, la fel ca Nouvelle Revue Française a Editurii Gallimard, dupa ce se vor fi inventat eclerul care nu ingrasa si teleportarea.
