Locul meu este chiar langa masina de scris a lui Treplev. Dar eu, ca si Nina, sunt ochi si urechi la Trigorin: „Trebuie sa scriu, trebuie sa scriu, trebuie…“. Peste doua acte, Arkadina ii aduce lui Treplev „revista cu noua ta povestire“. Treplev ii multumeste si o asaza langa masina de scris, peste altele. Recunosc imediat titlul revistei – este „Suplimentul de cultura“, citesc si eu revista asta, tare mi-ar placea sa scriu acolo.
Dupa spectacol, ni se ingaduie sa mai zabovim o vreme pe scena. Acum pe masina de scris este chiar pescarusul. Ii fac o fotografie. Pasarea impaiata sta cu spatele la aparatul de fotografiat, iar lumina care bate din fata ii patrunde prin pene si ii confera o insufletire bizara.
Era la sfarsitul lui 2006, ma mutasem de vreo jumatate de an inapoi la Sibiu, dupa ce locuisem o vreme in Bucuresti si lucrasem intr-un trust de presa, una dintre inchisorile de catifea unde buzunarul nu are griji, dar nici sufletul bucurii. Inapoi acasa, cu cartea de munca intr-un sertar, incepeam ceea ce se numeste traitul pe cont propriu. Mersul pe sarma, balans cu drepturi de autor in dreapta si-n stanga, acum da, acum ba.
Peste cateva zile, am trimis poza aceea pe adresa „Suplimentului de cultura“. Nu mai stiu ce mi-ati raspuns. Dar am in fata ziarul. In pagina a treia a numarului din 6 ianuarie 2007, e pescarusul meu, luminat din fata, cu spatele la noi.
Au urmat ani atat de frumosi, incepand cu magnificul 2007. Am pe birou – din nou in Bucuresti – un teanc destul de gros de articole din SdC. Cele mai multe sunt din acei primi ani, fabulosi pentru Sibiu. Spectacole de teatru, concerte, expozitii, lansari de carte. Suna sec, dar a fost savuros, am consumat cate n-as fi consumat altfel intr-o viata. Ma uit pe titluri: Ajuta-ma, Tarantino!; Maratonul poeziei, 15 ore de lectura publica; Dar vai, cavalerul n-are maini!; Festivalul a crescut mare, orasul i-a ramas mic; Filme de Cannes in orasul cu un singur cinematograf; Erofeev: „Cel mai bun spectacol facut dupa vreo opera de-a mea“; Herzog: Sa mori ucis din dragoste de urs; Proiectele gonflabile ale Sibiului; Cand mergi la teatru ca sa mori.
Iar intr-o zi de iarna de la inceputul lui 2008, cu senzatia ca bat din interior cu un ciocanel de lemn in coaja unui ou, am trimis la Editura Polirom vestea ca cineva, eu, adica nimeni – singura mea carte de vizita era ca scriu, de la o vreme, si articole in „Suplimentul de cultura“ – a tradus in taina si din pura placere o carte de Nabokov, Ochiul. Oare ar folosi cuiva vestea asta? In toamna acelui an lansam cartea, alaturi de Bogdan-Alexandru Stanescu si Anca Baicoianu. Incepea un drum nou, al traducerilor – de la acea iarna au trecut sapte ani, intre timp am tradus sapte carti de Nabokov si acum ma balacesc in a opta, Scrisori pentru Vera. Traducerile ma tin tot mai departe de actualitate, de articole – desi ma simt atat de ciudat sa spun ca ma tin departe de ceva. Ma tin aproape. Ma tin, pur si simplu.
Ca sa revin la „Suplimentul de cultura“, alaturi de teancul cu articole mai am unul, cel cu rubricile „Diabloguri“, 137 de texte scrise impreuna cu domnul Emil Brumaru vreme de trei ani si jumatate. Intimplator sau nu, primul se numeste „Fragment cu teatru“, iar ultimul „Toamna, toamna“. Si tot intimplator – sau nu! – aceste texte au fost recent reunite sub titlul Cad castane din castani. Cartea s-a lucrat cand erau mai pline trotuarele de castane si se va lansa in exact aceeasi zi in care am lansat prima traducere din Nabokov. La cat de straniu si de circular curge totul, ma astept sa prezinte cartea un pescarus.
La multi ani si va multumesc!