ca editura are nevoie de o revista care sa sustina cartile aparute la Polirom, de interviuri cu scriitori tineri, de patima la pingea. Era limpede ca buna ziua! Ei au tacut si au facut… Deodata m-au anuntat ca apare „Suplimentul de cultura“ si ca ar dori o rubrica de la mine. Ce bucurie copilareasca, ce scranciob bun de leganat cuvinte-n doi peri si-o rostopasca. Chiar de la numarul 0, din 2004, am sustinut rubrica „Dumnezeu se uita la noi cu binoclul“, apoi „Hobbitul & Absurdica“, „Crepusculul civil de dimineata“ si, in fine, impreuna cu Veronica D. Niculescu, „Diabloguri“, ultima fiind acum vadita si intr-o carte ce sta sa apara: Cad castane din castani. Amintiri de ieri si azi.
Regularitatea de ceasornic saptamanal, mort-copt, m-a tinut in mana ani strasnici de zile. Tin minte ca in timpul ultimei rubrici incepusera sa ma cunoasca si taximetristii care ma intrebau, capturat in taxi, daca Veronica D. Niculescu e din Iasi! La „Diabloguri“ treaba era mai complicata, trebuia sa ne ajustam unul dupa altul, depaseam mereu numarul de semne si o scoteam, uneori cu eforturi si discutii aprinse pe marginea textelor, la capat. Dar iesea! Asta era principalul. Ma simteam cumva inconjurat prietenos de redactia „Suplimentului de cultura“, faceam parte dintr-o echipa tanara si inimoasa, extrem de mobila, la curent cu tot ce este proaspat ca o prepelita si important ca un hipopotam… Si iata ca sunt deja 10 ani de la aparitia acestei neverosimile reviste. Eficacitatea ei este indiscutabila, vivacitatea – molipsitoare, deja a creat un soi de traditie si sper ca va continua pana o sa ajung si eu la a nu stiu cata rubrica plesnita-n voiosie. Deocamdata caut titluri, pe urma ma desfasor la foc automat! E o placere sa te simti necesar, umar la umar, cu cei din redactia minune! Le doresc tuturor colaboratorilor viata ferice si-amoroasa cat incape! Plus sanatate si zambila pe fila?!