Cand a sunat telefonul, tin minte ca batea o briza calduta pe malul Dunarii.
— Nu vrei sa scrii la „Supliment“?
— Despre ce?
— Despre ce vrei tu.
Terminasem facultatea si ma intorsesem in Galati fara sa stiu incotro s-o apuc. Imi ratacisem pe undeva elanul si visele, eram ca un copil ramas in mijlocul drumului dupa ce tovarasii de harjoana i s-au risipit care-ncotro. Iar acum cineva imi intindea o mana si-mi spunea ca putem sa ne jucam de-a ce vreau eu.
Asa s-a nascut „Povesti de adormit parintii“, prima mea rubrica in „Suplimentul de cultura“, despre cartile copiilor de altadata. Niste ani, am lasat in fiecare numar cate o bucatica de suflet imprimata cu cerneala tipografica. Si eu, ca si Adriana Babeti, Veronica D. Niculescu si Luiza Vasiliu, ca Emil Brumaru, Victor Eskenasy, Lucian Dan Teodorovici, Florin Lazarescu, Radu Pavel Gheo si Dumitru Ungureanu. Toti oamenii astia mari se jucau, ca si mine, intr-o revista ca o curte larga, umbrita de castani.
„Suplimentul de cultura“ n-are foi veline, nici culori vibrante sau coperti lucioase. Are insa o inima a lui, asa cum putine tiparituri mai au. O inima pe care i-a pus-o intre pagini, visator si entuziast, George Onofrei, acum zece ani si care n-ar fi batut daca n-ar fi fost Anca, Victor, Florin si, acum, Adina. Lor trebuie sa le multumim pentru ca am avut unde sa scriem dupa voia inimii, fara sa ne certe nimeni dinspre ferestrele care dau in curtea cu castani.
De cativa ani, n-am mai trecut cu semnatura prin paginile „Suplimentului“, dar mi-am facut prieteni pe viata (si pe moarte) aici. Singura tristete este ca astazi, cand ne-am strans cu totii la depanat amintiri, e liniste in coltul lui Alex Savitescu. Cocotat in castan, trebuie ca se bucura totusi grozav ca joaca merge mai departe…
Sa nu pui niciodata lacat la poarta, „Suplimentule“!