Relatia editoriala cu „Suplimentul de cultura“ a venit via Bruxelles, eram in capitala batranului continent cand George Onofrei mi-a propus colaborarea. Am acceptat! E, adica, o rubrica cu radacini europene! Titlul, „Datul in spectacol“, l-am gandit acoperitor pentru toate genurile jurnalistice potrivite artei spectacolului teatral. Nu am scris numai critica; am facut si recenzii, am luat atitudine, am semnalat, am reflectat tot ceea ce mi s-a parut ca merita atentie in arta scenica actuala de la noi si de-aiurea. Mi-a adus prieteni, dar si antipatii. Asa-i in bransa, nu-i ca la fun-club!
Una dintre cronicile mele defavorabile a starnit o reactie publica stranie: nu din partea impricinatilor, care m-au tocat pe la colturi, ci din partea… amantei (aveam sa aflu ulterior!) autorului care debuta. Dramaturgul – nu spui cine, persoana insemnata, da’ becher –, care si-a facut la maturitate moftul de-a scrie o piesa, doar ce mare lucru?, era aparat printr-un articol in doua episoade in care criticii de teatru erau vitriolati din toate directiile. Pe moment, n-am inteles reactia „doamnei“, dar de prin culisele intamplarii aveam sa aflu temeiurile: si ea contribuise la procesul de… creatie! Curat drama! Parol!
Si tot „Datul in spectacol“ m-a facut subiect de epigrama! Rubrica mea a fost „incondeiata“ intr-un volum in sumarul caruia apar ironizata intr-o companie ultra-selecta, alaturi de Andrei Plesu, Mircea Diaconu, Radu Pavel Gheo, Adelin Petrisor, Isaac Newton, Omar Haysam, Laszlo Tokes, Florin Piersic s.a. Epigrama nu-i chiar reusita, dar am „beneficiat“ de atentie pe doua pagini; ba niste referiri la rubrica se mai fac inca in alte doua locuri! Any publicity is good publicity! Nu?
Eram intr-un taxi, imi suna telefonul, raspund „Da, sunt Oltita Cintec“, vorbesc, inchid. Soferul zice „chiar sunteti Oltita Cintec?“. Nu puteam nega, speram doar ca e ceva de bine, ca nu are vreo ruda in domeniul scenic. Confirm cu jumatate de voce. Taximetristul: „Doamna, am acasa colectia SdC, citesc cat stau in asteptarea clientilor. Cand va citesc, parca vad si eu spectacolul. Le ziceti de-a dreptul! Dar artistii cum reactioneaza?“. Rasuflu usurata, nu-i de rau!, raspund: „Cand ii lauzi, te adora, cand le faci observatii, esti dusmanul lor. Critica nu-i un concurs de popularitate!“.
La o emisiune televizata, moderatoarea, altfel simpatica, imi aminteste de o declaratie dintr-un interviu, „nu am prieteni printre oamenii de teatru“, apoi lanseaza o intrebare trasnet: „Cum puteti dormi noaptea, doamna!?“. Zic „foarte bine, cate sapte-opt ore neintrerupt!“.
Dar cititoare a „Suplimentului de cultura“ sunt de la primul lui numar. Mi-au placut structura editoriala, semnaturile, stilul viu, alert, de prezentare a evenimentelor. Intr-o vreme in care jurnalismul cultural nu o duce prea bine, cursa lunga a SdC trebuie salutata. Si continuata!