Tot ce imi vine in minte e brusca revelatie ca din cauza „Suplimentului de cultura“ nu am mai avut weekend-uri de 10 ani incoace. Din 2004, de cand a aparut revista, in toate agendele mele peste zilele de sambata si duminica scrie – „SdC rubrica“, iar uneori si cate un interviu sau un reportaj de trimis, din care cauza ma lalaiam pana miercurea sau joia devreme. Asta inseamna ca saptamana de saptamana, cu exceptia vacantelor de vara si iarna care au aparut, daca nu ma insel, mai recent (si care, de fapt, nici nu-mi convin pentru ca sunt freelancer, deci muncesc non-stop), timp de un deceniu am reusit sa nu ma imbolnavesc sau sa nu-mi rup mana sau sa nu patesc nu stiu ce si sa nu pot da rubrica la timp, ceea ce e o realizare.
Cei 10 ani de colaborare cu SdC-ul au ciudateniile lor. Pe George Onofrei, redactorul-sef cu care uneori am lungi discutii telefonice, unele in contradictoriu (stie el), l-am vazut la fata de maxim patru ori, iar pe adjuncta lui, Anca Baraboi, niciodata. Numai pe cativa dintre ceilalti colaboratori ii stiu. Daca exista un prag la aniversarea de 10 ani, eu nu il simt, pentru ca totul s-a facut pas cu pas. Dupa fiecare vacanta ma asteptam sa aud de la George ca se inchide revista pentru ca Poliromul nu si-o mai permite.
Daca tot sunt obligata sa imi asum ideea de aniversare, o sa spun si ce mi-a placut, respectiv ce nu mi-a placut la revista (George stie partea a doua). Mi-a placut si imi place faptul ca singura constrangere pe care o am e cea a predarii materialului. In rest, nu mi-a spus nimeni: „Scrie si tu despre cartea asta de film pe care a scos-o Poliromul“ sau, cel putin, sa mi se sugereze sa scriu despre anumite evenimente. Nici cand am scris un text foarte critic despre un documentar despre Norman Manea, prezentat la Festivalul de la Berlin din acest an, nu m-a sunat nimeni sa-mi spuna: „Nu-l publicam pentru ca Manea e scriitorul Poliromului, iar tu critici un film despre el“. Aceasta libertate mi se pare super si e singura varianta in care pot lucra.
Ce nu-mi place in continuare e ca revista nu are distributia pe care o merita si ca in Bucuresti, de cand s-a desfiintat chioscul de la Muzeul Literaturii, nu se mai gaseste (cred) decat la librariile Carturesti si Bastilia. Mi-ar mai placea sa se schimbe putin si hartia pe care e tiparita, sa se modifice layout-ul, dar dorintele astea o sa mi le pun cand o sa suflu in lumanarile de pe tortul virtual. Gata, am 2.596 de semne. Ma opresc aici, pentru ca trebuie sa scriu si rubrica la zi si e deja luni. Ca sa ma laud si eu cu ceva, sunt colaboratorul care isi trimite primul textele (sau, cel putin, asa mi s-a spus).