In pofida aerului de profesor distrat, sunt un om foarte bine organizat si cu memorie (inclusiv afectiva). Primul text pe care l-am scris pentru aceasta publicatie a aparut in numarul 109, 6-12 ianuarie 2007, si avea titlul Integrare si dezintegrare. Pe atunci eram cu totii fericiti fiindca Romania intrase in Uniunea Europeana. Acum, s-au inmultit vocile care atunci amutisera: iar vin astia sa ne dea noua lectii? Noi suntem aici de minimum doua mii de ani, romanii i-au copiat pe daci – cunoasteti discursul si baza lui stiintifica.
Si cei carora le datorez rubrica inceputa in 2007 (intre timp, i-am schimbat titlul, de la „Bucuresti Far West“ la „Timpuri noi“) au confirmat intre timp, daca mai era nevoie. Lucian Dan Teodorovici este unul dintre cei mai bine cotati prozatori romani de azi, George Onofrei e un jurnalist de prima marime (gurile rele vor spune ca nici nu era greu, de vreme ce atatia jurnalisti si-au batut joc de meseria lor, devenind oameni de casa ai unor politicieni), Silviu Lupescu e tot pe locul 1 cu Polirom (desi peisajul editorial s-a imbogatit si diversificat din 2007 in 2014).
Vreau sa spun ca ma simt bine alaturi de profesionistii diferitelor domenii si ca, in general, timpul existentei noastre este finit, astfel ca nu-l mai consum cu veleitari agresivi. Mi-e si frica sa mai raspund la telefon: din cinci apeluri, patru sunt ale unor tipi cu care nu am vorbit in viata mea si care vor sa le citesc intr-o saptamana cartile (mi le-au trimis deja in pdf). Ma simt bine nu numai ca unul dintre autorii acestei reviste, ci si ca unul dintre cititorii sai. E o publicatie pe care o citesti cu placere si cu folos intelectual, nefiind nici indigesta, nici usurica. E cum trebuie.
Din cauza acestei publicatii, era sa devin scriitor: Cinematograful gol, prefatat de Cosasu, e compus din texte publicate, majoritatea, aici. Cred ca aceasta deviatie temporara a unui critic literar este cea mai buna dovada a rolului unei reviste precum „Suplimentul de cultura“. La multi ani, SdC!