Tot drumul, printre vajaiturile aduse de geamul deschis si fundalul taraganat al miscarii trenului, ajungeau la mine jumatati de fraze: „numar zero“, „magazin cultural“„, „nu mai exista“, „pulsul lumii culturale“.
Ma uitam la ei doi cu un fel de duiosie, ca doar mi-erau dragi. Ce sa le spun, ca viseaza?
Am ajuns la prima ora a diminetii, ne-am suit intr-un autobuz roz de-al lui Mazare, iar in vreo jumatate de ora eram cu papucii in mana, pe nisip. Si acolo ma astepta cea mai frumoasa mare pe care am vazut-o vreodata. Cu rasaritul curgand peste ea, marea era un animal de zoo care dormiteaza pana cand sa inceapa show-ul pentru turisti. Atunci m-a lovit sentimentul de „totul este posibil“, cu acea consecinta matematica de „o fi totusi posibil si «Suplimentul» asta“.
Catva timp mai tarziu, dupa ce „Suplimentul de cultura“ fusese lansat si apreciat cum se cuvine de lumea culturala, George mi-a propus sa scriu, din doua in doua saptamani, la rubrica de pop-cultura. Mai intai i-am zis „Da“, apoi l-am intrebat: „Despre ce trebuie sa scriu, mai exact?“. „Ei, despre ursuleti din astia de-ai tai“, m-a lamurit el imediat. Aham.
Plecand de la aceste instructiuni precise, am deschis cortina spre o alta lume. Cea a nimicurilor vesele. Broaste celebre care au devenit ringtone, care Bond este cel mai carismatic, de ce misterioasele numere din serialul Naufragiatii (Lost) apar pe ambalaje de ciocolata, cat de emotionanta a fost babataia de Susan Boyle la show-ul „Britanicii au Talent“. Cumva, ma trezeam gandindu-ma la un subiect care incepea sa se invarta in mintea mea si, intr-o mini-tornada, aduna din ce in ce mai multe informatii si cuvinte in jurul lui, pana cand ajungea pe hartie. Traiam intr-un Wonderland, in care pop-cultura batea realitatea.
Dupa o vreme, m-am rezumat la statutul de cititoare a „Suplimentului“, dar am continuat sa ma traiesc in lumea aceea privilegiata. Sambata imi incepea cu o cafea si Alex Savitescu, Florin Lazarescu, Lucian Teodorovici, Radu Pavel Gheo. Mai ales lui Alex imi placea sa-i vanez cuvintele de care se indragostea periodic si pe care incepea sa le utilizeze sacaitor de mult, ca un tip la inceputul unei relatii care strecoara cate o vorba despre noua lui iubita in orice context posibil. Ultimul pe lista a fost „crocant“.
Undeva, la un an si un pic dupa episodul „mare“, eram la Bucuresti, impreuna cu aceiasi doi George si Victor. „Suplimentul de cultura“ fusese nominalizat la premiul pentru cea mai buna noua publicatie. Eu imi cumparasem un sacou verde de catifea si aveam deja in minte un discurs modest-dar-totusi-sunt-mandra-de-munca-mea, in ciuda faptului ca eram doar insotitoare si nici nu as fi avut ce sa caut pe scena. Nu stiu cine a castigat premiul pana la urma, sigur nu „Suplimentul“. Poate daca s-ar uita in urma, cei din juriu ar regreta acum decizia lor. Dar nu ii condamn. Probabil nu au crezut nici ei, cum nu am crezut nici eu, cum nu a crezut aproape nimeni, ca minunile pot dura si zece ani.