Cum v-ati format aceasta credinta, ca orice fapt din jurul nostru se poate transforma intr-o poveste?
Credinta ca „totul este literatura“, chiar si cel mai mic gest al unui „anonim“, mi-am construit-o cu doua elemente: o sensibilitate pe care o consider normala si experienta vietii ce include tot ce am trait cu ceilalti, in tara si in afara tarii. Expresia sau convingerea ca „totul este literatura“ nu face decat sa ne inspire ca „totul este politica“, „totul este religios“, „totul este economic“ sau „totul este filosofie“.
Perceptiile celor din jur ma fac sa „vibrez“ si sa-i „filmez“ in ritualurile lor de fiecare zi; simt caracterul sacru al celorlalti, in orice situatie a vietii.
Culorile randunicii e creat dupa acelasi tipar. Rezista fragmentele de viata pe care le combinati in carte la intinderea unui roman?
Da, eu sunt sigur ca aceste „fragmente“ rezista pe parcursul, pe „intinderea“ romanului: viata este facuta din „segmente“ ce nu sunt lineare, fragmentele mele de viata sunt de fapt „capitole de viata si de carte“ ce se leaga intre ele fara probleme, precum pasii nostri se continua, unul pe altul, pana la moarte.
Volumul dumneavoastra este si optimist, si pesimist, asa cum mi se pare ca sunteti si dumneavoastra. La intalnirea cu elevii, dupa ce v-ati aratat inflacarat ca toata viata e literatura, ati spus ca in acelasi timp totul este manipulare. Cum se impaca cele doua viziuni totusi contrastante?
Eu nu sunt pesimist. Iar partile cartii ce va inspira „pesimism“ cred ca sunt capitolele in care vorbesc despre lucruri dure pe care le intalnim in viata. Trebuie sa ne asumam bucuriile si durerile noastre, fara sa avem starea de pesimism. Orice literatura are si rolul de a pune „in memoria culturii, a artei“ binele… si raul. Deci, starea mea psihica de fiecare zi este normala si pozitiva, iar Culorile randunicii este un roman in care nu putem confunda vreun personaj cu autorul. Chiar daca ma inspir din viata de zi cu zi, eu nu sunt in carte.
„Totul este si manipulare“: da, lumea poate fi vazuta si prin „ocheanul“ influentarilor de tot felul, viziunea „literara“ a lumii se impaca perfect cu viziunea „manipularii“, chiar si literatura este o „manipulare“, chiar si „manipularea“ poate fi transformata in literatura.
In descrierea oficiala a cartii se afirma: „Culorile randunicii este nu doar o cartografiere a identitatii pulverizate a scriitorului migrant…“. In ce masura va regasiti in aceasta descriere, in ce masura faptul ca ati parasit Romania la un moment dat v-a „pulverizat identitatea“?
NU mi-a pulverizat nimeni si nimic identitatea, sunt un individ multumit de viata de pana acum, am muncit peste tot unde am fost fara sa ma simt „pulverizat“ : ceea ce spun criticii despre carte nu are nimic in comun cu viata mea, romanul nu este romanul vietii mele, este un roman inspirat din viata de zi cu zi.
Faptul ca am parasit Romania nu m-a „destructurat“! A fost invers: am invatat o alta limba si o alta lume, am „crescut“ si inca mai „cresc“ invatand tot timpul de la ceilalti, peste tot. Am parasit tara si am ramas Roman.
Culorile randunicii, ca si alte romane ale dumneavoastra, a fost scris in limba franceza, in Romania aparand acum in traducere. Cat de greu v-a fost sa faceti literatura intr-o limba totusi straina?
Nu este nici o ciudatenie sa scrii in alta limba, daca poti, daca stapanesti bine acea limba si reusesti sa te impui cu „scrisul“ tau: Matei Visniec scrie in limba franceza, la Paris, Catalin Dorian Florescu scrie in germana, la Zurich… si mai suntem multi ce scriem in alta limba fara sa fim „ciudati“.
Fiecare scrie in limba pe care o stapaneste si o alege, nu este obligatoriu, pentru nimeni, sa-si faca o opera literara sau stiintifica in limba materna! Nu mi-a fost greu sa scriu in franceza, aceasta mi-a devenit a „doua limba materna“, daca vreti. M-am adaptat repede de aici, am inceput relativ rapid si cu usurinta sa scriu in franceza, am inceput cu doua volume de poezie si acum ma gasesc la al doilea roman.
Cartea este tradusa in romana de Simona Modreanu. De ce nu ati tradus chiar dumneavoastra romanul?
Nu mi-am tradus singur cartea pentru ca nu am timp de traducere si, in acelasi timp, nu sunt traducator profesionist. Am incredere in traducatorii cu experienta si doamna Simona Modreanu este o foarte buna traducatoare.
Sunteti scriitor, dar si sofer de autobuz in Elvetia. Ati condus o revista si tineti cursuri de literatura intr-o inchisoare de maxima securitate din aceasta tara. Va plac extremele, asta e evident.
Nu-mi plac extremele sau, daca-mi plac extremele, atunci nu este buna comparatia. Eu sunt capabil sa fac, si fac bine, multe lucruri diferite. Sunt sofer profesionist, in transport public, sunt scriitor recunoscut si respectat, sunt animator de ateliere de scriitura in scoli si in inchisori, sunt patronul unui ziar literar, sunt „ambasador“ cultural al Elvetiei, Romaniei si Frantei si plec des in alte tari pentru conferinte si prezentari de carte. Am facut Facultatea de Silvicultura la Brasov, am mai facut si doi ani de Sociologie la Universitatea din Geneva, citesc mult, imi plac petrecerile, am multi prieteni, ma duc la pescuit, imi place vanatoarea.
Da, extremele imi plac, insa aici intram intr-un fel in domeniul vietii mele private: imi plac extremele precum imi plac si ziua, si noaptea.
Ati povestit la un moment dat ca ati ajuns scriitor pentru ca v-ati indragostit de Angela Similea. Detaliati-ne si noua aceasta poveste.
Am inceput sa scriu versuri pe la doisprezece, treisprezece ani pentru ca, da, indragostit de Angela Similea, imi doream sa devin cantaret de muzica usoara si speram sa-mi creez singur muzica si cuvintele. Cum nu am fost bun la muzica, am ramas cu „cuvintele“, cu poezia si cu proza. Si am scris pana acum opt carti. Sase de poezie si doua de proza.