Este, oarecum, lesne de inteles de ce. In primul rand, pentru ca Dan Lungu dovedeste, inca o data (daca mai era cazul), ca este un scriitor get-beget, pana-n maduva oaselor, un scriitor care merita toata atentia cititorilor (romani sau straini). Apoi, pentru ca forta sa narativa este atat de mare incat te inghite cu totul, te trage intre paginile cartii sale, te copleseste si iti ocupa mintea complet – e aproape o invazie literara. Nu-mi plac judecatile de valoare absolute, dar, cateodata, cand entuziasmul se revarsa, le emit. Asa ca, iata, Fetita care se juca de-a Dumnezeu este, fara doar si poate, una dintre cele mai bune carti ale anului 2014 si una dintre cele mai faine „piese“ literare pe care le-am consumat eu in ultimii ani (un adevarat hit, daca vreti sa pastram comparatia).
N-am sa va ascund faptul ca sunt fana Dan Lungu si ca astept o noua carte de-a sa din 2011 – chiar de dinainte de a fi citit In iad toate becurile sunt arse, volumul din acel an pe care l-am primit cadou chiar la intoarcerea dintr-o cercetare antropologica din Cajvana (veti vedea, nu bat campii, pomenirea Cajvanei este relevanta pentru fenomenul surprins in Fetita care se juca de-a Dumnezeu). Stiam ca proaspatul roman urma sa apara pe 2 octombrie, chiar cand ma aflam la Iasi, la FILIT. Si, nici macar un astfel de context, in care abia ai timp sa respiri intre evenimente, nu ma putea impiedica sa uit sa trec pe la Bookfest-ul iesean pentru a achizitiona cartea. M-am bucurat asa cum numai un cititor pasionat de literatura unui scriitor se poate bucura atunci cand nu am gasit volumul lui Dan Lungu la standul Polirom. Straniu? Ba deloc. Faptul ca exemplarele se epuizasera in doua zile (de joi pana sambata seara, caci duminica am trecut pe la targ) avea mai multe semnificatii, printre care si aceea ca scriitorul in cauza este foarte citit, lucru care imi placea si-mi convenea de minune. Daca totusi va aflati printre cei care nu au ajuns inca la aceasta carte a lui Dan Lungu, atunci haideti sa plonjam, impreuna, in cuprinsul ei.
Se cade sa incepem cu titlul. Fetita care se juca de-a Dumnezeu este Radita, un copil cu o viata interioara intensa care, la un moment dat, ne dezvaluie unul dintre jocurile sale preferate. Ati ghicit, „joaca de-a Dumnezeu“, care putea fi practicat numai in zona Lablocuri, aproape de scoala sa, chiar pe acoperisul unuia dintre blocurile din cartier, cu un risc mare: acela de a uita „ca are o bunica, ca trebuie sa ajunga acasa si mereu se lasa cu o chelfaneala zdravana“ (p. 42). Principiul de baza al jocului era, cum altfel, datul poruncilor: „Pe o banca, o doamna in varsta statea cu o revista in brate, iar ea ii porunci in soapta citeste! si doamna prinse a citi. Un copil de varsta lui Nasturel isi pregati mingea, isi facu vant, iar ea porunci suteaza! si el trase“ (p. 41). O superputere minunata, conditionata insa, caci fetita „stia ca nu le poate cere orice“. Altfel, ar fi adus-o pe mama ei de mult acasa – nu i se poate „reprosa“ insa ca nu a incercat, in repetate randuri. Dar, stati putin, ca am sarit niste detalii.
Intram in roman cu Radita, terminam lectura in cerc, tot cu vocea ei pe fundal – chiar daca Radita incipitului nu prea mai seamana cu cea de final. Clasa a II-a este dificila, mai ales daca ai o invatatoare care este prietena buna cu o umbrela cu un varf neastamparat (excelenta idee, va spun!), impins intre coastele unui scolar cu o tema neingrijita la caligrafie. Fiecare zi iti da emotii, asa ca te trezesti dis-de-dimineata cu o vezica grea si fierbinte si dai buzna la toaleta, ocupata temporar de tatal care se barbiereste, dar cedeaza locul copilei, chiar daca mai are jumatate de fata de „rezolvat“. Scena va reveni deseori in amintirea fetitei, nu din pricina temei la caligrafie (pentru care, de altfel, obtine calificativul maxim), ci pentru ca este ultima dimineata in formula aceasta. Intoarsa de la scoala, Radita isi va gasi mama pe picior de plecare, interesata prea putin de rezultatele obtinute de cea mica, grabita sa termine cu impachetatul si sa plece, nitam-nisam, la munca in Italia. Brusc, orizontul se largeste, ii cunoastem, in toata splendoarea lor, pe Malina, sora mai mare a Raditei, pe Bunul si pe Buna, in casa carora locuieste tanara familie pentru a economisi si a castiga ceva bani prin inchirierea apartamentului de la bloc, pe tatal ramas somer etc. Iar imaginea dezolanta a unei familii pe cale de a se destrama staruie mult timp in mintea cititorului, mai ales pentru ca este privita prin ochii unui copil sensibil.
De altfel, unul dintre marile atuuri ale volumului de fata este chiar acesta: planul narativ dedicat Raditei – perspectiva unei fetite care, in ciuda faptului ca ramane cu bunicii, ca are ceea ce-i trebuie din punct de vedere material dupa plecarea mamei in Italia, ca tatal nu emigreaza (desi, pe de alta parte, o paraseste si se muta cu fiica cea mare la bloc), se simte abandonata. Calatoria merita insa parcursa cuvant cu cuvant, rand cu rand, pagina cu pagina, caci Dan Lungu controleaza, in detaliu, vocea copilei, e asa cum trebuie sa fie: plina de candoare, cu o doza marita de naivitate, puerila, inocenta. N-ai nici un dubiu ca cea care-ti povesteste cum si de ce pleaca mama in Italia, cum este traiul cu bunicii, despre viata la scoala printre spanioli, italieni si cei fara de tara (copii impartiti astfel dupa locul de emigrare al parintilor), care-ti marturiseste grijile, indoielile, dorintele ei, care-ti relateaza jocurile sale si toate celelalte este Radita. Pariul autorului – daca o fi pus vreunul – este castigat: universul unui copil este creat atat de autentic incat nu-ti ramane decat sa-l crezi si sa empatizezi cu el. Si insist atat de mult pe planul acesta pentru ca aici mi se pare ca se vede, cel mai clar, maiestria condeiului. Unde mai pui ca, din punctul meu de vedere, Radita este savoarea cartii, in jurul ei se invarte centrul de greutate al romanului.
Sigur, nici celalalt plan nu este de neglijat, cel care alterneaza cu vocea micutei: al mamei, Letitia, care ne impartaseste fragmente din experienta ei italiana. Plan secund, cred eu, dar extrem de relevant pentru transformarile prin care trece Radita. Sa vedeti acolo, dragi cititori, observatii fine tesute in text, atat in legatura cu fenomenul migratiei la munca in strainatate, cat si in ceea ce priveste societatea si mentalitatea italiana (cu accente diverse, de la cum sunt vazuti romanii in Italia si pana la cum arata comunitatea romaneasca de acolo, prin ce trec cei plecati etc.). Radiografia Romaniei postdecembriste este cum nu se poate mai interesanta, mai actuala, mai plina de sens. Dovedit lucru, scriitorul si sociologul si-au dat mana si si-au unit fortele in a creiona un tablou complex al unei realitati ce trebuie sa ne preocupe pe toti, pe care este musai sa o intelegem, tocmai pentru a pricepe de ce tara aceasta arata asa cum arata.
Incapacitatea mea de a sintetiza m-a adus in punctul in care nici nu am reusit bine sa ajung cu impresiile mele in miezul romanului lui Dan Lungu, ca trebuie sa inchei. Sau poate m-a luat putin valul, gratie entuziasmului. Poate e mai bine asa, va ramane sa descoperiti, pe cont propriu, zecile de nuante ale textului, sutele de intamplari, realiste, psihologice, suprarealiste, personajele adiacente celor principale, oameni viu colorati, greutatea cuvintelor si insemnatatea gesturilor, jocul si joaca, echilibrul perspectivelor, scriitura inteligenta, cinematografica (as putea sa bag mana in foc ca si acest roman va fi ecranizat, intocmai precum Sunt o baba comunista!), curgerea fireasca a naratiunii, finalul zguduitor. Si inca multe altele, care refuza sa incapa aici.
Daca ar fi sa retineti un singur lucru din tot acest text, atunci ar fi acesta: Fetita care se juca de-a Dumnezeu este o veritabila delicatesa literara, consumati-o fara graba!
Dan Lungu, Fetita care se juca de-a Dumnezeu, colectia „Fiction LTD“, Editura Polirom, 2014