Atunci, la ziar, in timpul programului de lucru, l-am citit prima data pe Petre Barbu. Textele sale duceau cu ele greutatea de a fi viu. Nu erau altele ca ele in toata gazeta. Am inceput sa ii astept articolele. Le primeam joia si eram fericit sa ajung la ele cu o zi inaintea celorlalti cititori. Am inceput sa il indragesc pe Petre Barbu, mai ales ca am descoperit ca este unul dintre acei oameni atat de rari care nu abdica de la cuvintele sale. Am scris mai demult ca daca s-ar fi pogorat Ingerul Mortii intr-un preludiu al Apocalipsei si ar fi inceput cu nordul Bucurestiului si mi-ar fi fost dat sa salvez un singur om de pe platforma industriala Pipera, pe el, pe Barbu, l-as fi salvat.
Cand a scos, tot la Cartea Romaneasca, acum doi ani, antologia Pana la capatul liniei, am fost in sala la lansare si, fiind vremea calda, am intarziat la o gradina de vara. Era chiar in noaptea in care Adrian Nastase si-a ratat si viata, si moartea sfarsind, in drum spre puscarie, sub esarfa Burberry. Cum sa uiti asa o noapte mare?
De aceea, am tresarit cand Petre Barbu mi-a trimis un email prin care imi comunica faptul ca a scris un roman de dragoste. Demult, textele sale intrau in paginile tot mai subtiri ale gazetei fara sa le fi citit si eu inainte, de mult devenisem unul dintre cei multi, cei la care ajungea vinerea.
Am citit Marea petrecere, roman de dragoste, fara ragaz. M-au incercat furia si deznadejdea, au fost clipe in care imi doream sa intru in carte si sa ucid, sa-i fac dreptate lui Leonid Damian, personaj crescut din carnea si din imaginatia nebuna a lui Petre Barbu. Leonid Damian este un inginer care dupa Revolutie se refugiaza in jurnalism, un jurnalist pauper care se intoarce in Galatiul natal ca sa-si ingroape sora care tocmai i-a murit de cancer.
Leonid Damian traieste cu un picior intr-o realitate oribila si cu celalalt intr-un cosmar in care se amesteca mancatorii de rahat convertiti la capitalism, votca Polar, mafiotii, branding-ul, advertising-ul, descompunerea Romaniei, o fata care candva pe faleza Dunarii…
Leonid Damian intalneste si un urs de plus. Leonid Damian are o sotie si o fiica. Paginile scrise de Petre Barbu se sfasie intre infinita candoare din povestile pe care Leonid Damian le inventeaza pentru fiica sa, pagini in care deasupra acestui urs de plus zboara, ca un inger pazitor, domnul Bazavan, o barza, si cele cumplite in care Leonid Damian umbla cu probe, cu bucati din tumora canceroasa a surorii sale asupra-i voind sa ii intrebe pe trecatori, de la cei din Obor pana la cei din Militari, daca stiu ce cancer, ce cancer este acela, ce cancer are surioara lui, caci medicii, uite!, nu sunt in stare sa afle!
In cartea lui Petre Barbu, lumea din care venim, abundand in cuvinte ca „utilaje“ sau „uzina mecanica“, isi cere nemilos drepturile. Lumea aceasta isi cere dreptul sa ne umileasca inca!
Iar oamenii lui Petre Barbu nu pot sa iasa din blocurile lor comuniste nici macar dupa ce acestea se prabusesc. Se intampla in Marea petrecere un univers concentrationar pe care cu totii atat de bine il cunoastem, in care lumina coboara peste gri doar pentru a arata ca nu sunt multe de facut si ca doar iubirea mai poate salva lumea, daca lumea mai poate fi salvata de ceva.
Nu de putine ori in Marea petrecere se recurge la Cehov, neindoielnic dramaturgul cel mai important din viata lui Leonid Damian, cum si a lui Petre Barbu. Se recurge la pistolul lui Treplev, cel care in Pescarusul…
O alta obsesie auctoriala: Anotimpurile lui Vivaldi. Din cand in cand, intre paginile acestui roman de dragoste rasuna vioara lui Nigel Kennedy trecandu-ne inimile dinspre primavara inspre iarna, rasuna Anotimpurile exact in aceasta interpretare, rasuna pana cand zapada vietii curge definitiv din clepsidra cerului.
Si atunci eu ii invidiez pe cei care urmeaza sa-l descopere pe acest mare scriitor roman de la inceputul secolului XXI. O, daca s-ar putea sa fie iar acea zi de joi in care am citit primul Barbu si am semnat bunul de tipar cu gandul ca fusesem martorul unui miracol!