Sunt cateva ganduri starnite de ascultarea celui mai (ne)asteptat disc din ultimele doua decenii: Pink Floyd – The Endless River (2014, Columbia). Oare cine va fi avut ideea acestui „album“? Una mai buna pentru scos bani nu putea gasi! Si oricata pretuire am pentru emblema Pink Floyd, pentru tot ce-au facut tipii de la tinerete pana la maturitate, nu-mi pot infrana sentimentul ca sunt pacalit. Vina, probabil, imi apartine.
Orice istoric literar stie ca multi romancieri, de toata mana si din toate timpurile, isi pregatesc opera printr-o serie de note, schite, fraze, ebose, replici razlete, fulguratii sau fragmente mai consistente. Dupa ce romanul e gata, publicat, difuzat, criticat etc., scriitorul fie arunca paginile, fie le ofera cititorilor (exista o curiozitate pentru asa ceva), adaugandu-le in vreo editie critica sau adnotata de el insusi, cum a procedat Umberto Eco. Si muzicienii ultimilor decenii, de la bluesmeni si jazzmeni pana la rockeri „clasici“, procedeaza astfel. De multe ori companiile de discuri au initiativa editiilor de lux, care contin sesiunile complete din studio, munca depusa pentru titluri devenite de referinta. Unii fani sunt indragostiti de asemenea realizari, altii alearga inspumati dupa inregistrari bootleg, din spectacole intruvabile sau concerte secrete. Iar bani se fac de pe urma tuturor fleacurilor, mai ales intr-o lume ghidata de valori in rapida miscare…
Nu, nu m-am apucat sa demolez citadela Pink Floyd cu fraze terne despre maretia obligatorie. Din exemplul oferit de acesti englezi flegmatici si de muzica lor minunata, am invatat ca poti sa fii om normal si sa dai o capodopera intr-un domeniu artistic, fara sa te comporti ca si cand ai fi intruparea divinului (sau a diabolicului, dupa caz) pe pamant. Nick Mason, bateristul, o spune in cartea dedicata grupului: au fost niste oameni talentati, cu disciplina muncii bine insusita, cu realizari muzicale nu mai geniale decat ale altora, care s-au aflat la locul potrivit si in momentul propice. Restul a fost treaba de marketing. De ce ne-am da loviti ca, in amurgul vietii, baietii de-altadata se preteaza la trucuri comerciale (inovand, iata, si-n acest domeniu!) ca sa ne incante macar, daca nu sa ne uimeasca printr-o metafora? Reactia depinde, fireste, de asteptarile fiecaruia. Cine a dorit o noua bijuterie Pink Floyd, va fi mai degraba dezamagit. Cine vrea sa-si scarpine indiscretia, nu se va declara multumit cu oferta. Cine vrea doar sa savureze atmosfera in care si-a modelat tineretea, poate regasi miresme ce numai pe jumatate il vor ostoi. Departe de-a revarsa armonii si arii complet inedite, The Endless River este o repetitie de incalzire, un soi de rememorare incontinenta a ceea ce trupa canta odinioara. Se pot distinge cu usurinta riff-uri si pasaje de coloratura intrate in textura discului The Division Bell. E normal, aproape tot materialul livrat acum drept LP original a cazut la finisarea precedentului. De unde si opinia unor muzicieni tineri si intransigenti, ca toate aceste „noutati“ puteau figura foarte bine in box-set-ul de-asta vara, drept bonus. Da, dar nu mai aduceau tot atatia bani in conturile celor implicati, nu?
Cu mijloacele actuale hard si software se poate (re)edita orice inregistrare veche. Nimic de reprosat discului de fata, ca realizare tehnica. La cea mai buna calitate pe CD si vinil, sunetul este bine echilibrat si in varianta, mai pretentioasa, surround. Insa in oricare varianta, dupa jumatate de ora plictiseste!
Am trait sa aud si astfel de Pink Floyd!