Alina Purcaru: Experientele si povestile acestor femei sunt coplesitoare
Povesti cu scriitoare si copii a inceput cu o intrebare: cum e scrisul posibil cand te trezesti coplesita de o noua si solicitanta ipostaza, cea de mama? Noutatea si dificultatea situatiei, care lasa loc de putine alte lucruri, in afara de solicitarile constante si grija pentru un copil mic, se complica si mai mult atunci cand intervin asteptarile celorlalti. Nu putine, nu simple, nu intotdeauna constiente de ceea ce si femeia in cauza isi doreste. De foarte multe ori, sub toate aceste revendicari, ea, mai mult decat oricare alta persoana implicata in cresterea unui copil, ajunge sa cedeze foarte mult, si nu numai in ipostaza ei de scriitoare.
Ce se intampla cu scrisul in tot acest timp, in special daca vorbim despre societati in care rolurile de gen sunt inca rigide, iar mama, de foarte multe ori, desemnata principala responsabila pentru cresterea copilului, e, asadar, o intrebare cat se poate de fireasca. Scrisul cere izolare si insingurare, timp cu tine insati, intre multe altele.
Copilul redeseneaza realitatea in care toate astea puteau, cumva, sa fie negociate pana atunci. Si cu toate astea, el, scrisul, se petrece si noi carti capata forma. M-au intrigat si m-au interesat modurile particulare in care acest lucru se intampla si as fi vrut sa citesc despre asta. In plus, am vazut cat de importanti sunt ceilalti, sprijinul, generozitatea si empatia lor in perioada in care un copil intra in viata ta, un moment in care trebuie, practic, sa gandesti un nou mod de a trai, unul pe care cu totii il vrem cat mai plin de experiente care sa ne reflecte in toate dimensiunile.
Am inceput sa fiu mult mai atenta la experientele femeilor din jurul meu si am inceput sa intreb scriitoarele despre solutiile pe care fiecare a reusit sa le gaseasca. Experientele si povestile lor sunt coplesitoare si ele nu le privesc doar pe femei. Ele se deschid catre orice minte care e interesata de felul in care o realitate, de cele mai multe ori nefavorabila, poate fi accesata, ajustata, resemnificata sau chiar transformata prin actul scrisului.
Stefania Mihalache: A fost o vreme cand am simtit ca viata bate literatura
N-a fost simplu. intrebarea lansata de Alina Purcaru a fost una care a apasat o coarda extrem de sensibila, care incepuse sa vibreze de ceva timp in cotidianul meu atat de solicitat. Nu mai scrisesem dinainte de prima nastere si, ceea ce ma ingrijora cel mai mult, era faptul ca nu simteam nevoia sa scriu. Nasterea primului si, apoi, al celui de-al doilea copil m-au implinit si m-au fascinat intr-un mod in care, o vreme, am simtit ca viata bate literatura si ca aceasta, oricat ar incerca, n-o poate reproduce. Ca literaturii ii lipseste sangele si pielea si respiratia care fac ca totul sa fie adevarat.
Am pornit la scrierea acestui eseu cu spaima de a fi nevoita sa recunosc ca nu scriu si ca s-ar putea sa nu mai scriu niciodata. Scrierea experientei m-a ajutat sa descopar ca, de cand am devenit mama, sunt alta, grefata totusi, pe aceeasi, si ca de aici vine si problema scrisului. Asa cum eu ma transformasem atat de mult intr-o singura secunda, cand trecusem acea linie trasata de primul tipat al copilului si am stiu ca nimic nu va mai fi vreodata la fel, trebuia sa ma astept ca si scrisul sa treaca prin reluarea unor interogatii. Eseul meu a fost, fara sa-mi dau seama chiar de la inceput, parte din aceasta interogatie. Iar raspunsul care s-a insinuat spre capatul lui a fost mai putin intunecat decat m-am temut: nu stiu daca literatura este viata, dar legatura lor mi-a reaparut ca evidenta, iar felul in care ea se reface, reintarirea puntilor si podurilor reprezinta, asa cum am scris in carte, misterul unei gestatii paralele.
Simona Popescu: Sa fie fericite fetele!
Am raspuns invitatiei Alinei Purcaru (fosta mea studenta, dar si autoare in romanul colectiv Rubik, aparut acum cativa ani) cu drag. Sa scriu despre Danda (vine de la Alexandra), despre vremea cand ea era o fetita, mi-a adus inapoi atatea, ca si uitate… M-am uitat, dupa ani de zile, la desenele ei din mape si plicuri, zeci, la biletele de la ea, cu dragalasenii, la compuneri delicioase, de cand abia stia sa scrie, la fotografiile celui mai frumos si mai nostim copil din lume. M-am intors in timpul cand mi-a fost atat de bine datorita ei, desi atunci mi se parea ca e greu, foarte greu.
Cat despre „redescoperirea“ prin scris… Eu nu fac decat sa traduc ceea ce stiu, intr-o forma neexprimata, despre mine, n-are legatura cu nici o redescoperire. Dar le-am redescoperit, in schimb, pe unele dintre prietenele mele. Sambata seara, dupa lansare, am ajuns acasa cu sacosele pline de carti, una si una (de la Analiza viselor a lui Jung la Austerlitz a lui Sebald sau la autobiografia lui Iohannis). Am luat cu mine, in pat, inainte de culcare, numai cartea cu scriitoare si am inceput s-o rasfoiesc si apoi sa citesc – cu emotie, cu inima stransa, cu solidaritate, cu admiratie. Am citit mai mult de jumatate din ea, pana s-a facut tarziu rau, a doua zi aveam de vorbit devreme la targ. Si-apoi, n-am mai putut adormi gandindu-ma la fetele astea, la unele dintre ele. Prin fata imi treceau chipuri, imagini de tot felul: Svetlana cu Tudor, la noi acasa, de ziua Dandei, Tudor mic si blond, cu parul aproape alb, cu ursuletul lipit de el; scrisul ei amestecat cu viata ei; mama singura, crescand un copil. O vad pe Domnica (ea mi-a fost studenta) pe malul marii cantand la pian, cu Zvera mica langa ea (e o scena pe care si-o imagineaza Domnica), o aud pe Domnica spunand „Eu nu mai dorm. Eu nu dorm niciodata“, o vad leganandu-se in scaun ca un copil de la orfelinat si intrebandu-se „Din ce-o sa traim?“, leganand mecanic caruciorul, o vad pe Domnica de la lansare, atat de frumoasa in rochia ei neagra, vorbind putin, aproape soptit. O vad pe Georgiana (si ea studenta mea) intr-un fel de inchisoare tapetata cu pampersi, o vad cum fuge de-acasa ca un hot, tiptil, tiptil, sa n-o simta copilul. Mihaela, cu burta mare deja, face acasa la ea, printre cutii cu carti nedesfacute dupa mutat, cenaclu literar, Cenaclul de vineri. O vad pe Elena care se simte in plus, o intrusa, la un Festival de poezie, mi-o imaginez dormind in cada, peste pilota de iarna sau stand cu laptopul in fata la masa din bucatarie, la ora cinci dimineata, cu speranta ca ar putea avea doua ore numai ale ei. In centrul intunericului, o voce tot spune: „Viviana are trei copii, Viviana are trei copii“. Si o vad pe Angela M. – o vad tanara si asa cum e acum deodata – ingrozita sa nu i se intample ceva rau copilului, si spune, da!, spune cum s-a apucat ea, ca sa reziste, de baut. O aud si o vad pe Stefania spunand: „De patru ani – nu am mai scris literatura“. O vad pe Adina, pe care-am cunoscut-o la Praga, o vad ca atunci, in rochia ei inflorata. Acum creste singura doi copii, „sunt o mama singura care se incapataneaza sa creada ca mai poate fi si scriitoare“.
Nu mai pot dormi pentru ca ma gandesc la fiecare in parte, la fetele astea de diferite varste, scriitoare. Cum as putea sa le ajut? Si un alt val de imagini vine peste mine. Si eu sunt ele si ele sunt eu si-mi doresc sa le fie mai usor, sa le fie usor. Sa se bucure de copiii lor si de cartile lor. Sa le fie usor fetelor! Sa fie fericite fetele!
(In seara asta mi-am pus pe noptiera, din nou, cartea noastra comuna. To be continued!)
Simona Sora: „Exact asa a fost“
Cand am scris „jurnalul pentru Dora“ pe care l-am intitulat Baby blues, am avut in minte o „metoda“ de a descrie indescriptibilul, in cazul de fata, faptul de a ma fi simtit, la un moment dat, in bizara situatie de a perpetua specia. Am vrut sa consemnez, cat mai la firul ierbii, amanunte, mirosuri, imagini, senzatii, perceptii din prima saptamana, sa i le povestesc fetei mele. Metoda cu pricina s-ar putea numi „etanseizare“ si am descoperit-o in miezul unor povestiri, cele mai multe despre groaza si cutremur, ale chilianului Roberto Bolaño. Ar fi vorba, mai mult sau mai putin, despre a nu lasa fatalitatea (durerea, frica, umilinta, neputinta, fiziologia) sa treaca dincoace, in scris. Sa stii ca ele pandesc acolo sub tot felul de forme si ca prin orice bresa s-ar insinua, ar coplesi scrisul si l-ar nivela in indistinct, indeterminare, amorf. Cred ca m-a ajutat sa ma tin in cadrul acesta deloc usor (pentru ca destinatarul, in cazul de fata fata mea, e si personaj implicat) faptul ca in perioada in care am scris eram imobilizata la pat si nu stiam ce va urma. Mi-am amintit fizic cum incercam acum 17 ani sa scriu o poveste pentru cineva care merita, mai mult ca oricine, sa afle ce s-a intamplat, fara retorica, fara cosmetizare, dar si ocolind, cat de mult se putea, vidul albastru (blues-ul) de care era inconjurata acea experienta. El e acolo, dar nu se vede la o prima lectura. Dupa ce a citit textul, fata mea mi-a spus (la fel ca acum cativa ani, cand am dus-o la Fribourg, in Elvetia, sa vada sala de operatii unde s-a nascut): „Exact asa a fost“.
Luminita Marcu: Incerc sa nu las aceasta experienta sa treaca fara sa o fixez in scris
Am obiceiul, de foarte multi ani, sa scriu jurnal. Asadar, primele note de jurnal legate de subiect au fost inca din primele zile de sarcina sau, mai degraba, inca de cand am inceput sa-mi doresc un copil, ceea ce in cazul meu s-a intamplat destul de tarziu, dupa ce implinisem 30 de ani. Am fost, inainte de acest declic, o vajnica aparatoare a femeilor child-free. In ciuda acelor „blasfemii“ (din care mi-a ramas o antipatie constanta fata de „mamicile“ demonstrative), experienta in sine a fost si continua sa fie extraordinara si incerc sa n-o las sa treaca fara sa o fixez in scris, cu acele de siguranta ale notatiilor, pe cat posibil, zilnice. La un moment dat, am inceput sa-i scriu unui medic pediatru, personajul care apare in carte, dintr-o nevoie de comunicare nesatisfacuta de nici un pediatru real dintre cei pe care i-am cunoscut. Acest medic, care a existat in realitate, a scris o carte extraordinara despre cresterea copiilor, cumparata de bunica mea la nasterea mamei mele, in 1946, pe care am mostenit-o. De la simple notatii, experiente, ganduri, confesiuni, am ajuns la o structura mai complexa, cu fictionalizarea de rigoare. Am tinut cu dintii de hotararea de a nu ma opri din scris, in nici o imprejurare, chiar si cand din cauza epuizarii nu puteam sa notez decat seara tarziu doua randuri incoerente. Stiu, din experienta, ca vine o vreme in care notatiile razlete se pot aseza in ceva mai coerent, chiar daca pentru asta, cum spunea Margaret Atwood, trebuie sa astepti patru ani, pragul la care copilul incepe sa devina autonom si mama sa redevina scriitoare.
Elena Vladareanu: Pana unde poti sa scrii cand scrii despre asta?
Stiam din timp de proiectul Alinei Purcaru, dar nu m-am apucat decat pe ultima suta de metri. O sa spun ca am fost ocupata, ceea ce nu este fals. E adevarat, a trebuit sa finalizez textul pentru spectacol – Habemus bebe, care a avut premiera in martie –, apoi sa-mi finalizez dizertatia, deci chiar am fost. Dar, ca intotdeauna cand amani, mai e ceva. O teama. O teama ca prin scris o sa pierzi. Nu totul, dar bucati semnificative. Si o alta teama: ca nu reusesti sa surprinzi totul, tot ce ai vrea. Inainte de a incepe sa scriu la textul pentru antologie, m-am apucat sa citesc Lapte negru de Elif Shafak. Poate imi vine vreo idee, mi-am spus, plus ca multi au zis, cand cu spectacolul, ca ceea ce faceam eu semana cu Lapte negru. Eu nu citisem si nu aveam de unde sa stiu. Si m-am apucat de carte. Intr-o prima faza am fost teribil de dezamagita, atat de putin scrie acolo Shafak despre ea. Dar dupa aia mi-am zis: pana unde poti sa scrii cand scrii despre asta? Ei, bine, aceasta-i intrebarea pe care si-o pune, cred, fiecare scriitoare si e important felul in care alege sa raspunda si felul in care isi selecteaza si isi filtreaza propria realitate. Mai e un lucru teribil de nedrept care se numeste uitarea: sigur, nu uiti totul, dar uiti. Citind acum textul din antologie, mi se pare ca am fost nedreapta, cum sa incep asa, cum sa sugerez ca, vezi Doamne, Eva ar face militarie cu mine? Chiar asa de chinuita sa ma fi simtit eu atunci? Cu siguranta astazi as fi scris altceva.
Mihaela Ursa: Sunt o mama care are scrisul drept pasiune si sprijin
Imi vine sa-l parafrazez pe dragul de Tolstoi: toate femeile care nasc se aseamana intre ele; fiecare femeie care scrie, insa, scrie in felul ei despre asta. Nu exercitiul scrierii despre nastere m-a ajutat neaparat sa ma descopar, mai degraba m-am redescoperit prin experienta in sine, prin tot ce au sedimentat in mine anii aceia de functionare in alta cheie, in alt regim. Scrisul si copiii au fost alegeri constiente in viata mea, nevoi esentiale si existentiale. Dupa ce au venit copiii insa, de cate ori s-a pus problema sa renunt la unul dintre ele pentru celalalt, am facut-o de fiecare data in favoarea copiilor, fara sa stau pe ganduri. Acest lucru confirma faptul ca nu sunt scriitoare, ci doar o mama care are scrisul drept pasiune si sprijin. Da, mi-a venit greu sa scriu despre toate aceste lucruri atat de intime incat impartasirea lor e condamnata la impudoare si cliseu. E adevarat ca, pana ce fetele mele au trecut de varsta de zece ani, am refuzat orice bursa, orice stagiu, orice lectorat, multe proiecte si cateva oferte de editare. Aceasta nu inseamna ca recomand tuturor mamelor sa faca la fel, doar ca am constatat in mod obiectiv ca fetelor mele le lipseam suficient cat sa faca febra pentru ca le era dor de mine timp de doua zile, in vreme ce cartile mele nu au facut niciodata febra pentru nimeni. Si nici celelalte proiecte profesionale.
Cristina Ispas: Nu cred in valentele terapeutice ale scrisului
Observam in textul meu faptul ca asa-numita criza de treizeci de ani se suprapune pentru femeile din generatia mea atat peste experienta primelor pierderi iremediabile (bunicii, daca se respecta logica firii), cat si peste cea a maternitatii (acolo unde exista copii, desigur). In cazul meu s-a intamplat sa-mi pierd ambii bunici in casa si curtea carora am crescut (in timp ce tanarul inginer, care era tata, si tanara inginera, care era mama, erau plecati sa munceasca pe camp si in fabrica) chiar in preajma venirii pe lume a Nataliei. Ceea ce a facut ca primul meu an cu ea sa fie unul extrem de socilitant emotional, desi n-as vorbi atat de o schimbare semnificativa care s-ar fi produs in mine in siajul acestor evenimente extrem de vesele si extrem de triste amalgamate, cat mai mult de adancirea unor convingeri deja scrijelite in personalitatea mea de multa vreme. Si nici nu cred – sau nu asa functioneaza lucrurile pentru mine – in valentele terapeutice ale scrisului, poate doar in masura in care un episod emotiv poate fi decantat si descarcat in scris cel mult pe termen lung si foarte lung, in fraze dispersate. Prin urmare, ceea ce am incercat sa fac in textul din carte a fost mai mult sa raspund unor intrebari venite din exterior, fie formulate mie in mod direct, fie altele care mi s-a parut ca ma ating in ultimii ani in legatura cu experienta maternitatii. Si asta da, cred ca a fost un exercitiu util.
Ana Dragu: Si din punct de vedere literar, copiii mei fac parte din mine
Invitatia Alinei m-a luat pe nepregatite, de asta am raspuns cu greutate si, spre rusinea mea, cu intarziere. Dar mai ales pentru ca niciodata inainte nu am reflectat la cum mi-a influentat maternitatea scrisul. Scrisul e doar o parte din viata mea, iar viata mea, ca cea a oricarei femei, a fost profund modificata de aparitia copiilor. Asa ca o vreme am reflectat la ce ma indreptateste pe mine sa dau curs acestui experiment literar. Din punct de vedere al maternitatii nu cred ca scriitoarele se diferentiaza semnificativ de celelalte femei. Un copil te transforma pentru totdeauna din femeie in mama. Fara sa iti dai seama esti mai mult mama lui Dudu decat poeta X, doamna doctor Y sau domnisoara educatoare Z. Pot spune ca invitatia Alinei a coincis cu momentul in care m-am autoconvins sa scriu o carte despre impactul pe care autismul l-a avut in vietile noastre – inspirata de baietelul meu diagnosticat cu autism in urma cu 8 ani –, asa ca la un anumit nivel a trebuit sa admit ca, si din punct de vedere literar, copiii mei fac parte din mine. Au cucerit tot ce inseamna spatiu intim si azi nici un teritoriu nu le e strain.
Adina Rosetti: Meseriile astea doua nu sunt atat de incompatibile pe cat par
Propunerea Alinei Purcaru a venit intr-un moment in care eu insami eram preocupata de tema asta, nu doar din punct de vedere literar. Maternitatea e o experienta mereu noua, nu are inceput si sfarsit, ea pur si simplu exista, are doar alte etape, care te ajuta sa te (re)descoperi mai mult decat ar putea scrisul sa o faca vreodata. Nu mi-a fost greu sa scriu, pentru ca lucrurile acestea erau deja in mine si asteptau momentul potrivit sa iasa la iveala; de altfel, textul meu incepe cu un posibil inceput de roman despre scris si maternitate, pe care sper sa-l pot duce la bun sfarsit intr-o zi.
In rest, daca vorbim despre cat de greu imi e sa ma opresc si sa astern pe hartie orice, imi e foarte greu – partea cu opritul nu prea functioneaza atunci cand esti mama (am doi copii), o meserie mai mult decat full-time, care cere dedicare totala. La fel cum cere si scrisul… Nu e vorba numai despre timp fizic, dar si despre timp si spatiu mental, sa pui pe pauza tot ce e in jurul tau, sa opresti realitatea din cursul ei si sa ramai suspendata in acest no man’s land in care traiesc scriitorii atunci cand scriu. Redescoperire a fost pentru mine lectura acestei carti (inca nu am terminat-o), povestile minunate si atat de diferite din ea, care mi-au dat un soi de incredere ca meseriile astea doua nu sunt atat de incompatibile pe cat par…
Svetlana Carstean: Tudor nu m-a impiedicat niciodata sa scriu, numai eu singura am putut face asta
Mai intai a fost un moment de reflectie. M-am intrebat daca am cu adevarat ceva de spus despre mine ca mama si daca vreau sa stie si altii. In 1997, la foarte scurt timp dupa ce l-am nascut pe Tudor, am scris doua articole, unul in „Dilema“ si celalalt in unica revista de moda de atunci, „Exces“. Erau amandoua despre experienta nasterii intr-o maternitate romaneasca din anii ’90, despre neglijenta asistentelor, despre felul in care luau banii si cadourile, despre colegele mele de suferinta, femei de la tara cu vieti dificile, despre prietenia cu ele. Articolele de atunci chiar au starnit ceva zgomot in maternitatea cu pricina.
Acum insa nu am mai vrut sa scriu in acelasi registru, Tudor are 17 ani, am traversat o multime de etape si stari impreuna in tot acest timp. Asa ca a trebuit sa ma intreb cum am fost eu ca mama care scrie, in acesti 17 ani, si cum am fost eu ca scriitoare care are un copil. Si mi-am dorit sa scriu un text fericit, pentru ca stiu ca inevitabil, devenind mama, am primit mereu mai mult decat am dat si asta inclusiv pentru ceea ce se poate numi scrisul meu. Am fost provocata sa fac parte din aceasta antologie si asa am ajuns la fraza urmatoare: pe mine Tudor nu m-a impiedicat niciodata sa scriu, numai eu singura am putut face asta. Atat.
Viviana Musa Augusto: Micile intamplari casnice devin mici poezii
Cand am nascut a fost dureros, dar nici un analgezic nu e mai eficient decat luatul in brate al bebelusului sanatos. Viata de mama casnica e obositoare, uneori plicticoasa, dar nici un remediu nu e mai mare decat un pupic lipicios. Cand ai un copil, doi sau trei cum am eu acum, e greu sa iti faci loc in program pentru un timp in care sa citesti sau sa scrii si mai ales sa si intelegi ce citesti si sa fie inteligibil ce scrii. Dar daca ai citit sau ai scris inainte, felul in care lumea ti se ordoneaza in cap devine foarte „ca in carti“. Ca atunci cand stii sa faci fotografii, chiar si fara aparat, vezi cadrele. Si micile intamplari casnice devin mici poezii, iar tu maturi ciorne, speli greseli de tipar si copilutii tai iti dicteaza cele mai reusite dialoguri. A trebuit doar sa imi pun laptopul pe masa de schimbat scutece si sa tastez ce se intampla in jur si in mine. Sunt o mare exploratoare de mine insami, asa ca daca a fost sa redescopar ceva, de aceasta data a fost sa imi redescopar increderea ca pot scrie suficient de bine incat, dupa lectura, trei prieteni sa imi spuna ca i-am emotionat si ca le-a placut. Ramane de aflat acum daca ceea ce am scris este si pe gustul cititorilor.
Domnica Drumea: Mi-a fost mai usor sa ma apuc din nou de poezie decat sa scriu despre fetita mea
E foarte greu sa scrii despre lucrul cel mai intim si mai drag din viata ta. Mie mi-a fost foarte greu. Am tot amanat, am incercat sa scap. Mi-a fost greu pentru ca, din punctul meu de vedere, experienta scrisului este una la fel de intima precum cea a maternitatii. E o problema strict personala, dificil de impartasit celorlalti. Mi-a fost mai usor sa ma apuc din nou de poezie decat sa scriu despre fetita mea. Si am strania senzatie ca scrisul meu nu a fost niciodata real, o prezenta palpabila, pe cand existenta fetitei mele e cat se poate de reala. Iar venirea ei pe lume m-a modificat radical, mai profund decat a facut-o poezia. Primind invitatia Alinei Purcaru, la inceput am intrat in panica. Nu stiam cum sa dau o forma coerenta acelui amestec coplesitor de stari, senzatii, spaime si extaz pe care l-a provocat venirea pe lume a fetitei mele. Dar retraind perioada aceea, mi-am dat seama ca doar sublimand-o, doar transformand-o in poezie, care e modul meu visceral de exprimare, o pot scoate din cufarul meu secret si o pot arata lumii.
Galerie foto
