aratandu-l numai apropiatilor – si tot n-aveam sanie. Tata imi promitea la inceputul fiecarei ierni ba ca-mi face el, ba ca-mi cumpara una. Iar eu nu mai aveam rabdare sa merg la sanius dupa ce-mi creste barba. Ma saturasem sa ma dau pe doage de butoi pe post de schiuri, pe niste tevi de plastic, cu varful indoit la foc, in loc de patine.
In privinta facutului, sincer, eram constient ca exista sanse cam la fel de mari cu a-l vedea pe tata inventand un avion supersonic in spatele casei, cu piese furate de la serviciu. Adica zero. Tata nici nu prea construia chestii savante, ci doar cladiri, nici nu voia sa fure de la serviciu. Asa ca il bateam tot timpul la cap sa-mi cumpere una.
Adevarata problema suna asa: cine-i prostul satului sa-si vanda sania? Nici macar aia care si-au spart capul, si-au frant o mana ori un picior iarna trecuta nu-si puteau rupe de la suflet un astfel de obiect nepretuit. Erau copii care veneau si cu mana in gips, si cu capul spart la sanius – numai sa fi trecut o tara durerea, sa se fi inchegat oleaca sangele –, a doua zi dupa incident.
M-am gandit peste vara, ca un intelept, sa incropesc o lista scurta cu familii vulnerabile: cuplurile tinere fara copii, batranii carora le dadea tarcoale moartea pe dupa gard, de dupa coltul casei. Socoteala tampita din partea mea: aia fara copii n-aveau inca sanie, aia batrani o tineau ca s-o lase mostenire.
Numai ca tata – ca doar de asta e un tata responsabil pe care sa-l iubesti o viata – a venit in toamna aceea cu o veste naucitoare: a auzit la naveta ca unu’ a’ lu’ Cosan ar avea o sanie de vanzare. Nu l-am luat in serios, n-am vrut sa-mi fac sperante desarte. Parca a’ lu’ Cosan, din ce-mi aminteam eu, era o familie cu vreo cinci copii, mai era mult pana sa-i caute pe aia moartea pe-acasa. Insa, in prima duminica de dupa Buna Vestire, m-a luat tata de mana si m-a dus pe dealul celalalt, in poarta la a’ lu’ Cosan.
Am strigat amandoi de ne-au pocnit falcile. N-aveam cum sa prind eu norocul asta: fie nu era acasa, fie nu voia sa iasa, de parca l-ar fi chemat moartea de dupa gard. Si daca ar fi iesit, banuiam eu, n-ar fi avut sanie. Totusi, dupa un timp, a aparut un om de dupa coltul casei, scuzandu-se:
— Am auzit greu, eram in fundu’ gradinii, imprastiam niste gunoi. Ce-i?
— Bre, nea Cosan, umbla vorba ca ai o sanie de vanzare. Ma ucide copilu’ asta, sanie si iar sanie.
Ala s-a uitat la cer – inca mai zburau berzele, abia se pregateau s-o taie in tarile calde –, s-a uitat la noi si a zis:
— Am, bre, am, de ce sa n-am?
Eu, atunci, aproape sa lesin de fericire.
— Da’ dracu’ stie pe unde-i.
M-am oferit eu voluntar sa o caut. Am gasit-o relativ repede, rezemata in spatele unui cotet: un cadru metalic ruginit, usor turtit. M-am indragostit pe loc de ea. Am tarat-o victorios pana in fata casei, unde tata negocia dur:
— 25 de lei?! Pai, cu banii astia ii cumpar trei-patru perechi de papuci.
— Asta-i pretul!
— Bine, a mai negociat tata. Da’ ti-i dau la salar.
Am insistat sa trag singur cadrul ala metalic ruginit, legat cu o sarma smulsa dintr-un gard. Pe drum de pamant uscat. Tata a vrut sa ma ajute, dar eu nu l-am lasat: „Bine c-a dat Dumnezeu, chit ca n-are scaun. Ii facem noi unul din scanduri“. Apoi am inceput sa astept iarna.
Au plecat berzele, au cazut frunzele, s-au culcat ursii, urlau lupii de foame la marginea padurii si tata tot nu-mi punea scanduri la sanie:
— Stai sa ninga, ma amana el.
Au inghetat apele, imi inghetau mainile, picioarele, obrajii si curul uitandu-ma la cer si tot nu ningea. Ba chiar m-am lasat pagubas, mi s-a facut lehamite, l-am convins si pe amicul meu care avea un petec de revista cu un san gol de femeie sa nu-si mai faca sperante desarte: iarna asta nu mai ninge, da-o dracu’ de iarna!
Apoi, intr-o dimineata devreme, pe la patru, cand tata s-a trezit sa plece la naveta, a deschis usa si-a ramas incremenit in ea:
— Ba, tata, da’ ce ninge-afara!
Am sarit din pat descult, cum eram. M-am holbat si eu cu gura cascata, incercand gustul fulgilor cu limba. Si-am vrut sa-i reprosez: „Ba, tata, uite a venit iarna si tot nu mi-ai pus scanduri la sanie“. Dar ningea atat de frumos, cu fulgi incredibil de mari, linistit, iar zapada se asternuse de juma de metru, incat mi-am tinut gura, m-am imbracat repede-repede si-am facut un derdelus misto din poarta pana in fata casei, incaltat cu bocancii lunecosi a’ lu’ tata.
Si uite-asa, dupa acea dimineata, ma bucur de fiecare data in prima zi de ninsoare. Desi tot n-am sanie.