Cu reticenta si acuratete la inceput, casele specializate, impreuna cu mostenitorii drepturilor de autor si cu detinatorii celor conexe (incurcate sunt caile showbiz-ului!) au livrat tot mai abundent o „marfa“ despre care cateodata nici autorii nu credeau ca poate interesa pe cineva. Raritatea conferea aparitiei savoarea delicatesei, asemenea inregistrarilor bootleg. Acum s-a ajuns la saturatie, incat pasul facut de proprietarii marcii Pink Floyd (1987) Ltd. (care nu-i totuna cu Floyd-ul clasic), de-a scoate un disc de sine statator din ramasitele albumului precedent, e cumva logic. Si foarte profitabil.
Cei implicati in afacerea Pink Floyd (1987) Ltd. au un inaintemergator, si anume pe Experience Hendrix L.L.C., o firma care inca produce „inedite“ la peste patru decenii de la moartea chitaristului. Pentru Jimi, sesiunile de inregistrari, cu nenumarate variante ale vreunei piese, erau necesare ca sa obtina sunetul perfect, „auzit“ in creier. Probabil ca n-ar fi acceptat sa i se puna in vanzare versiunile nefinisate, bucati de valoare indoielnica, la care el renuntase. Si era cel mai indreptatit sa stie ce suna bine, ce haina sonora se potriveste ideii dupa care umbla cu mana pe grif si piciorul pe wah-wah. Valorificatorii sai de azi au mers pana acolo incat au angajat chitaristi ca sa cante fix o nota, ce li se parea lor ca lipseste pe benzile cu prestatia lui Hendrix! Vezi bine, marele chitarist „ratase“ nota respectiva, iar ascultatorul nu trebuia sa depisteze deficienta! Va vine sa credeti? E ca si cum Beethoven ar fi lasat neterminata sonata Opus 111, iar capelmaistrul sau pianistul ar solicita vreunui compozitor contemporan sa scrie partile a treia si a patra, rotunjind originalul!
M-am ferit de asemenea „productii“ oarecum instinctiv, pana cand am inteles mecanismul, dupa care ma feresc programatic. Nu si-n cazul lui Rory Gallagher – Irish Tour 1974 (Strange Music/Sony Legacy, 2014). E un box-set elegant, ce contine sapte CD-uri, DVD-ul cu filmul documentar semnat de Tony Palmer, si o brosura cu texte referitoare la materialul audio-video, ilustrata cu fotografii (cam spalacite si fara explicatii minime) din timpul turneului. Marturisesc fara jena: ma leagana amintiri sensibile cu discul acesta! A fost cel dintai „tras“ pe banda de magnetofon, viteza 9 ips, mono; a fost intre primele pentru care am indraznit sa „ard“ CD-blankuri la 16x, stricandu-le; si-a fost cel mai dorit vinil cand am reinceput sa folosesc pick-up-ul ca rasfat audiofiliac… Stiind acum ca pe CD nu se aude ca pe vinil, oare de ce mi-am agatat asteptarea in cuiul acestui format in (s)cadere libera? Producatorii n-au avut curajul unei aparitii scumpe, foarte aproape de ce aude publicul spectacolului. Oare un disc blu-ray costa mai mult decat toata cutia de fata? Macar benzile originale dupa care s-a stantat editia cu doua LP-uri puteau fi transferate pe un „Pure Audio“. Unele trupe au obtinut rezultate excelente.
Nu pot lauda calitatea prelu(cr)arii de pe vechile Ampex-uri, insa nici pretentii mari n-am intretinut. Concertul presupune acustica adecvata, echipament rezistent, personal capabil (si treaz!), cabluri bine izolate, microfoane si difuzoare performante. Si-n plus, coeziunea participantilor. Uneori cerintele s-au implinit. Versiunile pieselor capturate in acele seri si sali se impun dramatic. Rory pare ca isi ofera bucuros inima & sufletul pe scena, laolalta cu muzica. Pe nici o alta imprimare n-am resimtit mai acut tensiunea blues-rockului trasfigurat de irlandezul care a trecut la cele vesnice in zilele in care eu ma luptam sa nu alunec intr-acolo…