In mod ciudat, in ciuda vastului sau repertoriu, a meritelor imense in promovarea literaturii de vioara contemporane din a doua jumatate a secolului XX, numele lui Devy Erlih nu figureaza astazi in nici unul din volumele consacrate marilor violonisti si, cu exceptia Dictionarului de interpreti al lui Alain Paris, nici in alte lexicoane. Faptul ca nu pare sa fie amintit in literatura romana referitoare la Enescu, este mai putin de mirare, dat fiind multiplele „gauri negre“ ale muzicologiei enesciene…
Despre raporturile cu Enescu violonistul face o mentiune in interviul acordat revistei „Strad“. El aminteste ca a dat un recital impreuna cu Enescu, la care au cantat si Sonata a 2-a pentru pian si vioara. „[Enescu]canta la pian dumnezeieste. Avea o calitate asemanatoare cu a lui Charles Munch si Leonard Bernstein, cei doi muzicieni care era suficient sa paseasca in fata unei orchestre ca muzicienii sa doreasca imediat sa cante. Nu am inteles intotdeauna ce spunea, dar te putea aduce intr-o stare sa exprimi muzicalitatea numai prin prezenta si felul lui de a face muzica. Aceasta era o inspiratie extraordinara.“
„Parintii mei vorbeau atat romaneste, cat si ruseste, dar eu nu am vorbit nici una din ele, fiindca au vrut sa nu fiu un strain, sa nu traiesc toate problemele prin care au trecut ei. Asa ca am vorbit numai limba franceza“, isi amintea Erlih, al carui tata ii daduse primele lectii de vioara, dupa ureche. Tatal, lider al unei mici formatii orchestrale ce canta prin braseriile si barurile pariziene, era un virtuoz al naiului si tambalului. Copilul a cantat pana la varsta de zece ani in aceasta formatie ce il amuza, iar peste ani o considera o experienta utila: „a fost un debut minunat sa nu incep cu solfegiul; cum poate fi stimulat un copil cu o povara atat de arida?“.
Un filantrop amator de muzica ii descoperea talentul si, dupa ce cu ajutorul lui se producea pentru prima oara pe scena, invatand dupa ureche Concertul pentru vioara de Mendelssohn, tatal sau il prezenta unui celebru pedagog de la Conservatorul din Paris, Jules Boucherit, profesor intre altii al lui Serge Blanc, Lola Bobescu, Christian Ferras, Ivry Gitlis, Ginette Neveu etc. Cursurile avea sa le inceapa insa abia dupa izbucnirea razboiului, cand tatal sau ramanea pe drumuri. In 1942, in urma legilor rasiale ale regimului de la Vichy, era insa eliminat dintre studenti si avea sa traverseze o perioada extrem de dificila, ascuns cu ajutorul lui Boucherit si a unui prieten, librar italian, pentru a evita deportarea de catre nazisti.
Dupa reluarea studiilor si un premiu intai la Conservator, in 1946 i se oferea drept recompensa sansa unui prim recital in Sala Gaveau. Intamplarea a facut atunci ca Antoine Goléa – „violonistul ratat“, elev al Ceciliei Nitulescu si Enescu, devenit intre timp un cunoscut critic parizian – sa incurce concertele intre salile Pleyel si Gaveau si sa ramana la cea din urma pentru a asculta debutul tanarului. A urmat o cronica, povestea Erlih, in care Goléa „il lauda pana la ceruri“, iar apoi ii dadea o recomandare pentru a canta Concertul de vioara de Brahms cu orchestra unui prieten, dirijorul Henri Tomasi.
Cariera inceputa astfel promitator, ajutat apoi si de Enescu, Erlih isi castiga consacrarea in 1955, odata cu premiul intai la Concursul M. Long-J. Thibaud, la Bruxelles. De la sfarsitul anilor ’50 si din anii ’60 dateaza inregistrarile sale de mare succes cu orchestre franceze si germane, imortalizate pe discuri Ducretet Thompson, niciodata – cu exceptia unor concerte de Mozart aparute in Japonia – transpuse pe CD. Parte a lor pot fi insa ascultate online pe site-uri gen Spotify, iar, pentru amatori, doua CD-uri cu muzica de camera – Sonate de Ravel, Darius Milhaud, Beethoven, Brahms, Debussy, Roussel si, ca bonus, versiunea Concertului de vioara de Ceaikovski cantat in finala Concursului de la Bruxelles in 1955 – au fost publicate sub eticheta INA.
Devy Erlih ramane in istoria viorii pentru premierele a numeroase concerte si lucrari de vioara ale unor compozitori contemporani lui, intre care André Casanova, Marius Constant, André Jolivet, Paul Le Flem, Darius Milhaud, Henri Sauget, Henri Tomasi etc. Ramane si in amintirea studentilor sai, dupa o relativ indelungata activitate de profesor la Conservatorul din Marseille si la cel National Superior din Paris. Un mare maestru, un mare rapsod, in intonatiile caruia se pot auzi si influentele experientei folclorice traite in copilarie, in compania tatalui sau cu origini moldave…
Galerie foto
