Poate ca paginile acestora sunt si mai subiective, distorsionate ori deformate de suferintele indurate. E posibil sa fie animate de un suflu revansard. Dar, de vreme ce ne-am edificat – prin lectura – asupra „obiectivitatii“ fostilor activisti, politruci si colaborationisti, merita sa aducem Istoria implacabila, cunoscuta in liniile ei mari, la nivelul particular al unor oameni smulsi din sanul familiei si din linistea existentei lor, pentru a ispasi, in detentia politica, tot felul de culpe imaginare. In acelasi plan vertical cu Ion Ioanid (Inchisoarea noastra cea de toate zilele) si cu Florin Constantin Pavlovici (Tortura pe intelesul tuturor), si cu o intensitate comparabila cu a lui Ion D. Sirbu (Jurnalul unui jurnalist fara jurnal), N. Steinhardt da, prin Jurnalul fericirii, una dintre cele mai ardente si mai complete marturii romanesti asupra infernului parcurs.
Elementul de diferenta, ca si cel de legatura, se observa cu usurinta. La Ion Ioanid si Florin Constantin Pavlovici, cartea memorialistica este opera vietii – la propriu si la figurat. Marturia acopera anii de inchisoare intr-un mod minutios si extensiv, convocand si consumand parca toate resursele scriitoricesti ale autorului. Un autor al unei singure carti: cea in care este personaj si cobai. Cei doi memorialisti si-au publicat opera testimoniala dupa Revolutie, in conditiile de libertate a opiniei, a cuvantului care o exprima si a tiparului cu difuziune publica. In schimb, N. Steinhardt si Ion D. Sirbu, ambii disparuti in 1989, si-au scris jurnalele in conditii de clandestinitate, in plin cosmar ceausist.
Experientele personale sunt coplanare, la fel relatarile lor. Ambii focalizeaza ani de inchisoare facuta – pe degeaba – in contextul strangerii surubului ideologic, dupa Revolutia din Ungaria. Si, la fel, amandoi isi deruleaza filmul interior intr-o alta epoca istorica, diferita, dar la fel de sinistra: cea a national-comunismului. Ei nu scriu pentru contemporaneitate, precum ceilalti, ci direct pentru posteritate. Intre producerea si receptarea publica a textului exista un decalaj temporal semnificativ; si o ruptura de nivel. Iar aceste doua carti extraordinare, redactate intr-o epoca pentru a fi publicate si cunoscute in alta, nu epuizeaza resursele autorilor. Ele constituie summa operei lor, dar nu si intreaga creatie, mult mai ampla si mai diversa.
Diaristica incorporeaza memorialistica, pastrandu-i functiile si adaugandu-i altele noi. La Steinhardt, marturia asupra detentiei este un punct de plecare intr-o aventura spirituala, in timp ce la Sirbu e un nucleu tematic ce vine si revine (ca serial de scene propriu-zise si ca element constant de referinta simbolica) in notatia cotidiana. Detentia si memorialul care o reinvie nu inseamna asadar, in cazurile de fata, totul. Ele sunt o parte – insemnata – dintr-un intreg, un plan din care s-a dezvoltat si stratificat o Opera totalizanta. Gasim aici biografie nuda si lecturi vaste, experiente concrete si livresti, detalieri ale momentului istoric si transgresari ale lui, scene carcerale oribile si incursiuni surprinzatoare in cele mai indepartate arii culturale, observatii si caracterizari facute fara ezitari, dar si savante referinte sociologice, politologice, economice, stiintifice.
In ambele experiente, generatoare de carti totale, descoperim o constiinta de om intreg, pe care nimeni si nimic nu-l poate disloca. Chinurile din ancheta si din celula, mizeria inimaginabila a spatiului inchis, tradarea unor prieteni apropiati conteaza, dar ele nu schimba ecuatia morala a unor caractere adevarate, puternice, forjate dupa modelul unor tati de moda veche. Nu doar protagonistii celor doua jurnale sunt personaje formidabile, ci si parintii lor: Oscar Steinhardt, fostul director al unei fabrici de mobila si cherestea din Pantelimon, si minerul sindicalist petrilean Ion Sirbu. Fara cuvinte mari, dar cu o eficienta pedagogica incontestabila, acestia au stiut sa le predea fiilor lectia rezistentei si a demnitatii. La Sirbu, se adauga pe talger modelul Blaga, profesorul si mentorul care i-a influentat intreaga cariera.
In fine, aliatul cel mai important al eroului suferitor este de gasit – intr-o unica, dar esentiala diferenta – in doua planuri de ultima rezistenta omeneasca. Pentru Ion D. Sirbu, cu increderea lui uriasa, nedezmintita, in Om, cu simpatiile si solidaritatile sale de stanga, cu aversiunea fata de legionari, ca si fata de generatia spontanee de „ilegalisti“ de dupa razboi, salvarea sta in umanismul traditional. Desuet pentru unii, anulat de altii, dar pentru el inca viu. La Steinhardt, balansul este mai mare si aventura interioara, maximala. Condamnat pentru vina de a nu-si fi tradat prietenii din lotul „mistico-legionar“ Noica-Pillat, el va descoperi tocmai aici, in infernul inchisorii politice, salvarea prin credinta.