Jean-Pierre si Luc Dardenne au inceput sa scrie scenariul in octombrie 2012, iar cand au intalnit-o in lift pe Marion Cotillard, care venise cu copilul in Belgia sa filmeze De rouille et d’os (regia Jacques Audiard), si-au dat seama ca aveau interpreta. Fata de jocul extrovert si histrionic al lui Julianne Moore (din Harti catre stele/ Maps to the Stars), care a luat Premiul de interpretare feminina la Cannes, Marion Cotillard e interiorizata si slefuita ca un diamant. Culmea, cel mai bine ii savurezi jocul de-abia dupa ce se termina filmul, atunci il savurezi si pe el mai bine. Povestea e la fel de simpla ca titlul. Nimic nu e tinut ascuns, ceea ce vezi e ceea ce este, nimic in plus ori in minus, iar faptul ca nu ti se comunica motivul depresiei eroinei (daca ar exista unul clar) nu te face mai putin intelegator. Sandra si ai ei (sotul si doi copii) nu sunt saraci, dar nici indestulati. Au un apartament aranjat frumos, un Ford Focus functional si amandoi maturii lucreaza. Tema excluderii economice cauzate de criza o atrage automat pe cea a solidaritatii. Intr-adevar, o parte din colegi sunt de la inceput de partea Sandrei, dar, desi la un moment dat apare o tensiune gen 12 oameni furiosi care te face sa numeri voturile ca sa evaluezi rezultatul, miza parca e mai mult lupta interioara a eroinei. Filmul e mai mult despre lupta Sandrei cu ea insasi, iar asta intelegem cel mai bine la final. Ea trebuie sa reinvete sa se revalorizeze, oricat de bine si-ar intelege colegii care au si ei probleme financiare.
Cotillard a jucat fara nici un pic de machiaj si uneori sub lumina puternica astfel incat sa para si mai palida decat e. Asexuata, slaba, cu niste pantofi care pacane inversunat pe asfalt, isi construieste personajul doar din mers. Sigur, e impresionanta solidaritatea colegilor care fac un sacrificiu ca sa o ajute, in contrast cu inumanitatea directorului care poate licita pe orice angajat, pentru el sunt toti la fel, dar dincolo de asta filmul ascunde o teza noua si totusi veche pentru Dardenne-i. Nu e un film despre solidaritate cat despre curajul unui om fara sanse de a-si recapata demnitatea in primul rand in propriii ochi luptand pentru sine, iar asta face din „deprimantul“ film „de stanga“ al belgienilor unul profund revigorant. Mult mai revigorant decat „democraticul“ si plicticosul Jocurile foamei: Revolta – Partea 1/ The Hunger Games: Mockingjay – Part 1.
Doua zile, o noapte/Deux jours, une nuit, de Jean-Pierre si Luc Dardenne. Cu: Marion Cotillard, Fabrizio Rongione