degetele trag plapuma peste cap, pisica se cuibareste in sufletul meu de la ora 8 incolo. Nu suport sa ma ridic din pat pe frig si intuneric, si-mi ia vreo doua saptamani ca sa ma obisnuiesc cu vitregia situatiei si sa ma pun din nou pe picioare. In calendarul lunilor de iarna, marchez prima zi in care am baut vin fiert, prima seara in care am adormit cu un ceai fierbine, prima zi cu manusi si fular, inceputul sfarsitului, cum ar veni. Nu port caciula. Cand eram in gimnaziu, mama mi-a cumparat o sapca de angora portocalie, pe care pretindea s-o port in drum spre scoala. Luam sapca pe cap, ieseam din casa bombanind, coboram scarile pana-n strada, sperand sa nu ma intalnesc cu nimeni cunoscut, si imediat cum dadeam coltul dupa policlinica stomato si dispaream din raza vizuala a mamei, care ma urmarea cu ochi de vultur de la geam, imi scoteam sapca din cap si-o ascundeam in ghiozdan. De-atunci m-am obisnuit sa umblu iarna fara caciula, capul meu sta bine insurubat chiar si la minus 10. Sar direct la un text minunat al lui Charles Simic de pe blogul New York Review of Books: „Tatal meu, care avea ceva bun de zis despre aproape orice, obisnuia sa-i consoleze pe oamenii care se plangeau de vremea rea si rece amintindu-le de bucuriile unui castron de supa fierbinte sau ale unei tarii pe care ai voie s-o bei devreme in zi din cauza circumstantelor extraordinare. In plus, pretindea ca frigul concentreaza mintea. In clipa in care iesim din casa, facem ce trebuie sa facem cu neobisnuita inteligenta si viteza, spre deosebire de indivizii aia care-si permit sa stea la umbra pe cine stie ce insula din Mediterana sau Caraibe. Odata ce ne intindem, timpul inceteaza sa mai conteze si putem medita la eternitate, credea Cioran. Istoria, spunea el, e produsul oamenilor care se ridica in picioare si au o ocupatie. Poti sa fii un visator sau un neispravit la Polul Nord? Tata avea dubii serioase in aceasta privinta. Cum suna Berlioz sub 4 grade celsius? Cum suna Schumann? Pe tata nu l-a interesat niciodata sa afle“.