Cunosc „Arie si recitativ la Pasternak“ pe de rost, si nu de ieri si nici de azi, nu pot sa trec de Tvetaeva si orasul Ielabuga fara lacrima, in nici o alta literatura nu ma simt mai acasa. Da, sunt acasa intre conjunctiile adversative ale lui Radu Cosasu, acasa sunt in concesivul totusi, in preferarea, uman-dialectica, a cuvantului totodata, sunt acasa in extazul la Stendhal si la Camil, si la Malraux, si la Babel, si la Caragiale.
Iubesc, inca din copilarie, cadenta frazelor cosasiene, as putea sa traiesc inca o viata intre virgulele acestui scriitor, ma las tulburat, ca de nimic altceva, de fictiune in autobiografie, am scris pana si o carte care nu stiu cand si daca va fi publicata pe care o dedic matusilor sale. Nu ma ascund, ma demasc si nu regret: resimt fizic absenta Silviei si Sanseverinei din corpul nuvelelor sale. Uneori nu le regasesc nici printre randuri si atunci consider suferinta mea justificata, caci… Cine, in literatura si in viata, a ajuns pana la intelepciunea acestor matusi de a te trezi din utopia istorica la realitatea imediata prin forta de necontestat a unui sandwich?
Cand recitesti, cea mai frumoasa intamplare este sa dai peste continente ignorate in goana marilor descoperiri textuale. Am recitit aceste parti din Supravietuirile uluindu-ma de verbul „a sebastianiza“, care imi scapase. Radu Cosasu il inventeaza cu privire la Mihail Sebastian al dumisale, pentru a descrie cum o situatie din acel interbelic trece hartia si prinde viata adevarata. In fata acestui verb am ramas vrajit, vrajit ca in minutul 32 din „Zboara cocorii“.
Supravietuirile lui Radu Cosasu, asa cum explica si Alexandru Matei inca din prefata, rezista prin autenticitatea cautarii adevarului absolut. Alexandru Matei constata just ca, in tineretea proletara, Radu Cosasu si-a dat viata pe o promisiune.
De saizeci de ani, Radu Cosasu isi ia viata inapoi si intre granitele ei, in viata sa cu filme de cinema, cu hipodromuri si cu piane, cu iubite si genunchii lor, cu tramvaie si tovarasii de la cadre, in viata sa gaseste acel adevar absolut care nu poate fi decat complet relativ.
Inca tanar fiind, aveam naivitatea de a crede ca stiu, fara greseala, intimitatile stilului Cosasu. Ma inselam, caci nu intelesesem, pana acum, in adanc, nici macar dorinta unui om de a afla in care dintre tarile lumii se mai joaca baza. Si mai ales – orb – nu vazusem aceasta tehnica de magie textuala de a trece, fara intermedieri inutile, de la o femeie la urmatoarea femeie, intr-un suprarealism al iubirii. Descoperirea acestei vraji ma obsedeaza si cred ca nu ma voi vindeca un deceniu de aceasta obsesie.
Mai mult, imatur in metafora, mai ales in cea obiectiva, nu dadusem totul acelor dimineti fictive ale lui Schubert, compozitorul mort la varsta mea de acum, in toamna lui 1828, dintr-o boala lumeasca.
Pe de alta parte, cu gazetaria ma descurcasem ceva mai bine – cunosteam, pana la nuanta, semnificatia durerii de a se taia din tine, ba chiar din ratiunile ideologice pe care cenzura nu oboseste sa le invoce. Am navigat, asadar, printre ziarele lui Radu Cosasu cum as fi facut, solitar, pe oceanele fara de care nu se poate intreprinde inconjurul lumii.
Apoi, telefonic, in cea mai recenta duminica, i-am dat dreptate lui Radu Cosasu cand am aflat ce loc ii ocupa in ierarhia personala nuvela „Pe vremea cand nu ma gandeam la moarte“. Dreptate i-am dat si cu privire la finalul nuvelei „Gamele“. Si inchizand apelul, m-am gandit ca, pentru un destin, vitrinier la „Decoratia“ mi-ar fi fost de ajuns.