1.
Cand sa vin acasa, nu stiam ce sa fac: ma intorc sau nu cu masina? Aveam actele de la masina in rucsac, dar, pana la urma, nu puteam dovedi in nici un fel ca e a mea, ca am dreptul sa o conduc, ca-s documentele mele. Din comoditate, m-am riscat. E un drum de maximum 10 minute. Ce se poate intampla intr-un timp asa de scurt? Patru intersectii de mers tiptil pe varful cauciucurilor. Cine dracu’ si de ce sa ma opreasca?
La prima intersectie era sa se bage un dement, fortand pe ultima secunda de galben inspre rosu, in mine.
La a doua intersectie, mi-au sters farurile, zburand praful de pe ele, o masina a Politiei, apoi o Salvare, apoi Smurd-ul, apoi obisnuitul civil roman care se tine in trena oricarui vehicul oficial de urgenta.
La a treia nu s-a intamplat nimic special, desi parea cea mai complicata. Ba chiar mi s-a acordat prioritate, am avut norocul sa dau peste un sofer exceptional (caz aproape unic in orasul nostru), care stia ca – atunci cand eu vin de pe verde, iar el de pe verde intermitent – nu functioneaza regula prioritatii de dreapta.
La a patra, cea care duce in spatele blocului meu, am trecut lejer, fara sa remarc ceva.
Am parcat frumos si, dupa trei pasi, am observat o oarecare agitatie: in fata blocului era tras de-a curmezisul un Logan albastru normal, iar un nene in civil – dar cu cagula neagra – tara prin trafic catre usa deschisa un tip cu mainile incatusate la spate. Pe partea cealalta, alti doi civili cu cagula impingeau de subsuori un alt incatusat, discret, ca si cum l-ar fi indemnat la o plimbare pe care nu voia musai sa o faca. Nici n-aveam sapca la mine, sa mi-o indes peste ochi.
Doar am plecat capul si-am intrat tiptil in scara.
2.
Iubesc si urasc matinalul de la TVR Iasi in egala masura. Il iubesc pentru ca acolo gasesc intotdeauna oameni faini, mereu pe faza la ce se intampla, care ma cheama des sa povestesc ce si cum. Il urasc fara legatura cu oamenii de acolo, pentru ca e prea matinal pentru mine.
Sa ma trezesc la 7 dimineata e ca si cum un om normal ar fi saltat de mascati la 2 noaptea si dus la DNA sa dea niste declaratii. Se intampla asa: deschid ochii dupa alarma, imi blestem zilele, sunt ca smuls din pantecele mamei. Simt cum imi rup singur cordonul ombilical, cu dintii, bag o cafea supertare care-mi haleste instantaneu calciul, apoi o tigara care ma face sa tremur ca varga, verific atent in oglinda daca nu-s imbracat cu vreo haina pe dos sau daca nu-s inca in slapi – e o mare minune ca n-am aparut niciodata asa la matinal –, apoi ma arunc cu capul inainte in viata. Blestemand-o.
La ultima emisiune, mi-am amintit de cel mai frumos matinal din viata mea: dupa ritualul trezirii mai sus pomenit, cand ies din barlog, dau de iarna-iarna, nameti cat casa, viscol cu duhoare de foca si urs polar. Un sfert de ora dezgrop masina. Vreo zece minute sculptez, dezghet parbrizul. Pornesc, merg cu greu vreo 200 de metri pana la prima mare intersectie. Unde sunt prins intr-un blocaj de cascadorii rasului: toate masinile derapeaza, nimeni nu reuseste sa urce panta derdelus, zeci de cretini se baga prin lateral, convinsi ca ei vor reusi. Si nu. Iar eu stau prins la mijloc vreo 40 de minute. Apoi ma strecor nu stiu cum printre masinile imprastiate pe strada ca la exod, intorc si parcurg cei 200 de metri pana acasa in alt sfert de ora. Apoi ma trantesc imbracat in pat.
Cei de la matinal nici azi nu mi-au reprosat ca n-am mai ajuns, desi nu stiu povestea.