N-are rost sa apelam la comparatii care s-au facut deja – cu regele german Carol I, cu Ferdinand Intregitorul (sau cu orice alt neamt care a condus romani). Un rege nu-i totuna cu un presedinte. Iar din istoriile de secol nouasprezece stim ca pana si regele, cat era el de rege, s-a chinuit mult cu romanii de rang inalt din fostul Regat, plini de obiceiuri proaste, care de care mai turcesti si mai rusesti: huzur, alcool, tiutiun, lene. Daca pana si bietul Carol I, atat de rabdator, de constiincios si de dedicat misiunii sale civilizatoare, era sa-si ia lumea in cap si sa renunte la tronul nostru balcanic, cum va face fata un sas oarecare, un burghez sibian?
Si-apoi nici protipendada de la 1870 sau 1920, cu toate pacatele ei de atunci, nu se compara cu clica politica si functionareasca din Romania contemporana, mostenire a regimului comunist. Dupa cum s-a vazut – nu doar in Romania –, nimic nu strica fibra morala si spiritul civic al oamenilor asa cum o face comunismul. Mostenirea turco-ruseasca de secol nouasprezece era un fleac pe langa societatea dezorganizata si lacoma de la noi, efect al sistemului comunist, care s-a priceput de minune la un singur lucru: sa scoata ce e mai rau din om.
Asadar, nu cred intr-o renastere nationala sub semnul seriozitatii germanice, nici intr-o punere in scena a povestii eroului civilizator, venit sa-i educe pe barbarii est-europeni. (Desi banuiesc ca mitul eroului civilizator – strainul bun, care la romani e de obicei neamtul – a contribuit la victoria dlui Iohannis in alegeri.) Cred, sper intr-o revenire la normalitate, in care comportamentul noului presedinte sa constituie un model si un inceput.
Cu asteptari reduse (poate si de teama, dupa prea multe sperante inselate), nu pot totusi sa nu vad partea plina a paharului. Ceva-ceva s-a castigat deja. S-a castigat chiar prin alegerea lui Klaus Iohannis ca presedinte al Romaniei, la un scor suficient de mare ca sa ridiculizeze sfortarile intregului aparat de stat al Romaniei, supus marelui partid-stat. Partidul Social-Democrat a mizat in intreaga campanie pe un etnonationalism desantat, nu departe de cel al Partidului Romania Mare sau al PUNR-ului de pe vremuri („Noi suntem romani, noi suntem aici pe veci stapani“ s.a.). Motive nationale, tamaie si biserici, credinta si neam, cine-a indragit strainii?, neamul si natia – ce mai, tot arsenalul. E drept, in varianta soft. Marele partid social-democrat si-a dovedit astfel inca o data profundul conservatorism, ce il apropie mai degraba de viziunile feudale asupra „tarii“ vasale, unde taranii legati de glie prin ajutoare sociale si pomeni electorale isi voteaza cu entuziasm baronul suprem. Mai lipsea ca mitropolitul sau patriarhul sa stea in sfatul tarii, la sedintele de guvern, si sa binecuvanteze ordonantele de urgenta.
De cealalta parte cetatenii Romaniei au dovedit ca, cel putin in anumite contexte, au o judecata civica mai progresista decat in destule tari europene avansate.
Ignorand apelul la unitatea de sange si de neam, au preferat sa voteze un „strain“ de neam – de fapt un cetatean roman de alta etnie decat cea majoritara. Astfel, romanii au aratat o intelegere mai profunda a conceptului de cetatean al statului modern decat o au strategii si ideologii PSD, presupusi oameni politici competenti, vizionari, „europeni“.
Nu e putin lucru: am vazut ca, in vreme ce in marele partid-stat (si a guvernului tarii) viziunea asupra statului modern a ramas intepenita pe undeva prin secolul al XIX-lea sau, in cel mai bun caz, pe la legionarismul interbelic, o mare parte din cetatenii Romaniei sunt deja in Europa contemporana. Stam mai bine decat credeam. In schimb, politicienii nostri sunt mai penibili decat credeam. Dar asta stiam deja demult.