Pe atunci, treaba asta exprima bucuria ca stii o piesa buna si arata dorinta de-a impartasi cu toata lumea ce ai, ce simti, ce esti. Era si un fel de reclama gratuita la bucati valoroase, care nu patrundeau pe listele de difuzare ale posturilor de radio, destul de putine, predispuse riscului de-a transmite muzica rock, pusa inca la index de diferitele asociatii ce pazeau morala publica. In asa fel mergeau lucrurile intre rockerii care astazi sunt legende, schelete sau moaste scoase la sarbatori din resedintele salvate de la faliment, incat rareori poti spune care varianta a unui cantec este mai expresiva: a compozitorului sau a preluatorului? Eu nu ma decid, bunaoara, intre Highway 61 Revisited, de pe discul de studio cu acelasi titlu, din 1965, al lui Bob Dylan, si Highway 61 Revisited, de pe discul lui Johnny Winter, Captured Live, 1976. Sau intre versiunile Sunshine of Your Love, cantate „original“ de Cream si „cover“ de Jimi Hendrix. Nu mai spun ca deseori o piesa, celebra deja in varianta genuina, cand e preluata si modificata radical de o trupa sau un solist, capata notorietate si mai mare. Exemplu clasic: I Can’t Quit You, Babe, compusa de Willie Dixon pentru Otis Rush, a fost mai intai furata, apoi platita de Led Zeppelin, ajungand una dintre piesele pe ritmul careia generatii de amanti au atins extazul.
Obiceiul se pastreaza si azi. Sunt destule formatii carora nu le cade blazonul daca isi etaleaza preferintele si-si cinstesc inaintasii. Metallica este una dintre acestea, editand aproape un disc intreg de coverversions. Si Rob Zombie preia, as zice programatic, o piesa de referinta pentru stilul de viata al trupetilor sai: We’re An American Band, profesiunea de credinta din urma cu patru decenii a celor de la Grand Funk Railroad. Nu cred ca (p)reluarile arata lipsa de inspiratie, cum proclama desteptanacii, fani obstinati ai vreunui nume de renume. Mie imi pare un act de necesara pretuire pentru inaintasi, fie ca sunt din aria personala de activitate, fie din altele. Trebuie sa fii decalibrat la urechi ca sa-l acuzi, de pilda, pe Ritchie Blackmore de sterilitate fiindca introduce pasaje din lucrarile lui Beethoven in piese rock, pe discuri de studio sau de concert, ca-n perioada Rainbow…
Nu stiam ce contine CD-ul „capturat“ la recentul Gaudeamus: 100 Hours – Berti Barbera & Nicu Patoi (A&A Records, 2014). Ca tot amatorul de rock, aflasem de aparitie din presa. Cunosteam performantele celor doi mai mult de pe la diferite televiziuni, a caror acuratete este de regula deficitara. Pe Barbera nu l-am vazut in concert de prin 2010, cred, iar pe Nicu Patoi habar n-am de cand. Astfel ca, dupa ce discul a inceput sa se invarteasca in player, surprins de ce aud, prima reactie a fost sa iau coperta si sa citesc „creditele“. Nu le citisem!
De la Gaudeamus am cules atatea carti, ca nici n-am reusit sa le rasfoiesc pe indelete. Iar vina apartine intr-o masura si acestui disc, pe care l-am ascultat si reascultat cu incantare contrariata: dupa fiecare piesa, asteptam urmarea de pe LP-ul originar, „imprimata“ in memorie de multele, trecute auditii. 100 Hours contine versiuni personale date de cei doi artisti pieselor pe care ei le stimeaza si pe care le canta, incantati, pentru noi. Profesionala, inregistrarea suna foarte bine, e chiar singulara in peisajul autohton. Si se simte, se transmite placerea de „a face muzica“.
Placerea muzicienilor, bucuria noastra!