Tinuturile joase e un volum de povestiri despre copilaria si adolescenta autoarei, proze scurte in care elemente autobiografice sunt intersectate, inevitabil, cu secvente de istorie recenta, intr-un tablou colaj de mari dimensiuni, cu realitati, personaje si relatii complicate. Aceste amintiri din copilarie vorbesc tacit despre Nitchidorf, locul obarsiilor, intr-o suita de intamplari si contexte zugravite de Herta Müller in tonuri grave, ferme, taioase. Picurand cate-un strop de umor cinic, lucid, fara concesii si nostalgii. Cu franchete, intr-un registru critic, dar si cu cate o licarire lirica razbatand din taietura adanca a cuvintelor. Intr-un interviu acordat pentru „The Paris Review“ (nr 225), rememorand anii de viata de la Nitchidorf, scriitoarea spunea ca satul si biserica au reprezentat prima ei lume totalitara. Un spatiu in care toti stiau totul despre ceilalti, un mediu al interdictiilor de tot soiul, al regulilor care nu trebuiau chestionate, ci respectate. O asemenea ordine a lumii i s-a parut infricosatoare, in opozitie cu libertatea individuala, iar asta se simte liminal pe parcursul volumului .
In urma cu doua stagiuni, Teatrul German de Stat Timisoara (TGST) a inscris in repertoriu un spectacol realizat dupa prozele din Tinuturile joase. In acord perfect cu misiunea asumata institutional de TGST, de pastrator al identitatii culturale a minoritartii germane si a limbii germane, de deschidere spre alte culturi, de realizare a unor proiecte la intersectia culturilor continentale. Niky Wolcz, Valerie Seufert si Ulla Wolcz au conceput adaptarea dupa traducerea lui Alexandru Al. Sahighian, intr-o formula de tip clasic (cu o Povestitoare care conduce naratiunea), dar foarte eficienta si scenic si in planul fidelitatii fata de opera sursa. Textul de spectacol utilizeaza o parte din povestiri, parti din ele, intr-o dramatizare care se incheie rotund, cu secventa de debut, care include si cateva fragmente din poeziile Hertei Müller (in traducerea Norei Iuga). Meritele adaptarii vin din faptul ca reuseste sa transleze in teatral o opera literara, condensand-o fara s-o saraceasca ori s-o tradeze, livrand-o intermediat publicului in tot ceea ce are ea mai reprezentativ. Structura e secventiala, are o logica proprie, nearistotelica, dar coerenta, in care varstele si intamplarile se amesteca. La unele se revine din dorinta de a sublinia elementele caracteristice portretului de grup al unei micro-lumi inchise in dogme, in care teama transpare obsesiv. Partitura dramaturgica si spectacolul au cursivitate, reusesc sa redea liniile definitorii ale comunitatii, descrisa concentric: familia, scoala, biserica, sarbatorile, balul, munca; mama, tatal, bunica, bunicul, femeile satului, barbatii, preotul etc., care tes momente narative ce decurg unul din celalalt. Povestitoarea se intersecteaza fizic cu personajele pe care le ghideaza teatral, rostul sau e multiplu, nu doar de legatura, dar si de prezentare, lamurire, coagulare. La fel ca-n carte, actiunile teatrale sunt realizate cu economie de cuvinte, cu echilibru verbal, caci pentru Herta Müller, cum zice in acelasi interviu, „tacerile au fost o alta forma de comunicare“. Dialogurile sunt scurte, austere, laconice, dar directe, intrucat si „tacerea este o forma a vorbirii“. Punctuatia e la minim, parcimonioasa, iar detaliile acestea de scriitura se simt si in spectacol, in pauze semnificative, gesturi, priviri. Herta Müller obisnuieste sa-si citeasca cu voce tare ceea ce a scris, pentru a fi sigura ca fiecare cuvant e la locul sau, iar acest tip special de oralitate post-scriere da bine teatral, e ofertant pentru realizatori si interpreti.
Regia lui Niky Wolcz a valorizat ideea de autenticitate, de refacere aproape documentara a localitatii unde s-a nascut Herta Müller. A filtrat totul intr-o fictiune generata memorialistic. Imagini filmate chiar la Nitchidorf si montate de Bogdan George Apetri prelungesc reconstituirea microuniversului rural prin decoruri, costume si muzica de orchestra. Helmut Stürmer a adunat si randuit scenic elemente de constructie specifice si mobilier, obiecte scenice incarcate prin uz de istorie, patinate prin firescul folosirii lor in gospodarii. In perimetrul nu foarte generos ca dimensiuni al salii TGST, Stürmer a gasit solutii de arhitectura scenica, compartimentare si condensare simbolica pentru a aduce sub privirile publicului un sat intreg. Intr-o parte, peretele si acoperisul unei case; in centru, clasa de scoala, cu o banca si o tabla; in proscenium, o portiune cu apa, doar Niederungen poate insemna si „mlastinos“; si oalele cu muscate (care mi-au amintit pervazurile de la ferestrele bunicilor mei ardeleni, flori pe care nu le-am suferit niciodata), oale ciobite, iesite din inventarul utilitar al bucatariei, dar reintrebuintate pe post de ghiveci. Obiectele scenice alese de Stürmer au o teatralitate narativa pe care o expun prin simpla prezenta. Lemnul e materialul preponderent; cromatic, predomina albul, negrul, nuantele de gri, bejuri, doar cateva pete de rosu (cravatele pionierilor, un accesoriu feminin), intr-o lumina mai degraba discreta, care favorizeaza umbrele, gandurile apasatoare si frica frecvent evocata de povestitoare.
Distributia e numeroasa si include actori din diverse generatii, cei mai multi interpretand mai multe roluri: e, Ida Jarcsek-Gaza, Franz Kattesch, Enik? Blénessy, Anne-Marie Waldeck, Daniela Török, Tatiana Sessler, Horia Savescu, Rares Hontzu, Boris Gaza, Alex Halka, Aljoscha Cobet, Silvia Török, Niko Becker, Isolde Cobet, Olga Török, Dana Borteanu, precum si studenti ai Sectiei de Actorie in limba germana din cadrul Universitatii de Vest din Timisoara si orchestra Teatrului German de Stat Timisoara. Si acum, la doi ani de la premiera, prezentat in Festivalul EuroThalia, editia a IV-a, Tinuturile joase e un spectacol proaspat, jucat cu rigoare, din ale carui straturi de semnificare nu s-a pierdut nimic. Onorand cartea de la care a pornit si pe autoarea ei.