Un scriitor aflat la maturitatea artistica si la o anumita cota de recunoastere publica isi strange intre doua coperti texte desprinse din ansambluri mai vechi sau mai noi, infatisand astfel o evolutie punctata de momente si etape distincte. In diferentele inerente cautam unitatea de viziune si limbaj. Diversitatea de teme, varste, stiluri si formule e proiectata intr-un desen integrator si topita, finalmente, in continuitate.
Se intampla uneori (in cazul autorilor disparuti) ca aceasta operatiune de selectare, cu criteriile si justificarile ei, sa fie realizata de un critic, bun cunoscator al subiectului, al scriitorului din care antologheaza. Dar mult mai interesanta – si mai impredictibila – mi se pare acea relatie plurala din care se nasc antologiile colective, fiindca aici selectia este dubla si in trepte. Aparte de texte, autorii pe care criticul ii alege reprezinta investitia lui de incredere, pariul facut intr-o epoca literara, cu speranta pe jumatate marturisita ca viitorul il va confirma. Intr-o pondere mai mare decat la antologiile de autor, la aceste volume realizate prin insumare se vede miza canonica a intreprinderii. Cand scriitorii si criticul lor sunt contemporani, elementul estetic ramane capital, dar nu in toate cazurile si central. Selectia este operata astfel incat autorii cuprinsi in antologie sa constituie si sa ilustreze o „falanga“ si o tendinta. Sa fie deopotriva o generatie de creatie si o directie data genului liric sau epic. Din nou, si inca intr-un mod chiar mai programatic, diversitatea, marcile specific-individuale sunt atenuate pentru a nu perturba o hiperconstruita omogenitate. Poetii, fie ei romantici sau simbolisti, modernisti ori postmodernisti, trebuie sa intre in coordonatele unui tablou de familie, inainte de a fi unul de scoala.
Iata de ce o antologie ca Bautorii de absint (2007), reunind cinci poeti atat de diferiti precum (in ordine alfabetica) Traian T. Cosovei, Nichita Danilov, Ion Muresan, Ioan Es. Pop si Liviu Ioan Stoiciu, e una atipica. Inainte de a fi „demarat“, ea a semnalizat deja cititorului avizat ca are cu totul alt regim decat volumele precedente, similare numai in structura, nu si in perspectiva directoare. Facand un inventar al celor mai reprezentative antologii anterioare, de la Aer cu diamante (cu o prefata de Nicolae Manolescu), 1982, Cinci (prefatata tot de Nicolae Manolescu), 1982, Desant ’83. Antologie de proza scurta (prefata de Ovid S. Crohmalniceanu), 1983 si pana la Antologia poeziei generatiei ’80 (Alexandru Musina), 1993, Competitia continua. Generatia ’80 in texte teoretice (Gheorghe Craciun), 1994, Sfasierea lui Morfeu. Literatura generatiei ’90 (Dan-Silviu Boerescu), 1994, Generatia ’80 in proza scurta (in colaborare: Gheorghe Craciun si Viorel Marineasa), 1998 si, in fine, Manualul de literatura (alcatuit de Daniel Banulescu si prefatat de Alex. Stefanescu), 2004, se observa cu usurinta falia dintre generatii si bataliile canonice duse pentru ocuparea prim-planului.
Antologiile din anii ’80 vizau delimitarea tinerilor „optzecisti“ de modelele lirice si prozastice dominante ale generatiei ’60: modernismul abstract reprezentat de Nichita Stanescu si realismul totalizant ilustrat de Marin Preda. Volumele urmatoare, aparute dupa un deceniu fracturat si convulsionat de Revolutia din 1989, au ca obiectiv resolidarizarea „optzecistilor“, insa pe aliniamentul unei alte delimitari: de generatia venita din spate, a „nouazecistilor“ neorealisti, post-expresionisti, post-avangardisti.
La randul lor, acestia simt nevoia unei coagulari si a unei tribune suprainaltate de reprezentare si afirmare. Manualul de literatura, mega-antologia umbrita de includerea fortata a editorului (Nicolae Tone), ambitioneaza de asemenea sa constituie si sa apere un nucleu dur al generatiei afirmate dupa Revolutie. Diferentele fata de „optzecisti“ sunt marcate cu aceeasi indarjire cu care exponentii reali ori autoproclamati ai generatiei anterioare le contesta. Pentru Gheorghe Craciun, Mircea Cartarescu, Alexandru Musina ori Ion Bogdan Lefter, exista o singura generatie, ‘80, dincolo de care nu mai apare decat epigonismul. Pentru Al. Musina, in deschiderea celei de-a doua editii (din 2002) a antologiei sale, „cei care au debutat in ultimii ani nu au schimbat (cel mult au nuantat, au radicalizat) «patternul» poetic optzecist. Toate poemele valoroase din ultimii ani exploateaza si dezvolta principalele descoperiri ale junilor poeti din perioada 1975-1989“. In schimb, pentru Dan-Silviu Boerescu ori Daniel Banulescu, pentru Alex. Stefanescu, care ii gireaza pe „nouazecisti“, ca si pentru Marius Ianus, liderul „fracturistilor“ care le urmeaza, „optzecismul“ reprezinta o fundatura teoretica si artistica, un capat de drum creativ ce trebuie de urgenta abandonat.