– Fragment –
Noaptea aceea a stat sub semnul unei spaime care inca nu-mi da pace. Zau de stiu ce ma-ndeamna sa mai tin pana in mana si sa continui jurnalul. Abia daca reusesc, cu mari cazne, sa retranscriu toate evenimentele, toate descoperirile pe care le-am facut in timpul calatoriei prin acea padure bolnava. Nu inteleg nici ce anume ma mai retine inca aici. Dupa noaptea aceea, s-ar fi cuvenit sa-mi iau picioarele la spinare si sa fug incotro vad cu ochii, cat mai departe de acele locuri blestemate. Pentru ca-i limpede ca le apasa un blestem, o vraja rea. Ieri, m-am intors in mars fortat din poiana si mi-am regasit adapostul cu un sentiment de usurare, desi nimic in preajma nu era primitor. Acelasi aer apasator imbiba tot peisajul. Domnea aceeasi tacere. Descoperirea acelei paduri smintite – vie, desi bolnava – si a acelui copac cu scoarta ca pielea de om si care zvacnea cu inima umana ma ingrozise. Asa incat am simtit oarece alinare reintalnindu-mi obiectele familiare. Undita, gamela, provizia de lumanari si de amnare, dar si patul meu improvizat. Nu stiu de ce, dar am simtit nevoia de nestavilit sa-mi amusin cu ardoare paturile. Mi-am varat fata in laneturi, iar mirosul mi s-a parut un vechi si duios prieten, asa ca m-am mai linistit oleaca. Ma intorsesem la locul meu de bivuac hotarat sa ma echipez pentru o noua prospectare a poienii. De data asta aveam sa iau o funie lunga, ca sa m-ajute la cataratul in copac si pe stancile abrupte. Aveam sa-mi injgheb si o masca, menita sa ma fereasca de vaporii acizi. Eram pe deplin hotarat sa dezleg misterul tacerii si al putrefactiei vegetale. Izbutisem sa ma conving, pe drumul de intoarcere, ca toate aveau o explicatie rationala. Singuratatea mea insotita de elanul imaginatiei deformau, fara doar si poate, felul in care percepeam lucrurile. Asa cum, noaptea, imaginea unei umbre uriase pe un zid le provoaca tancilor o teroare cumplita, dar se dovedeste, a doua zi de dimineata, doar miscarea unei perdele luminate de o raza de luna. Ba chiar am gasit si un merit acestei aventuri: ma inspira. Franturilor de poeme uitate care-mi veneau pe buze li se adaugau note, accente de balade stravechi, triluri crepusculare carora doream sa le cizelez compozitia. Nu exista muzica fara exil din univers, fara confruntare a sinelui cu propriul neant si, poate, fara un sarut de adio dat intregului, in impreunarea cu moartea ca regina a metamorfozelor. Am fost mereu convins de asta. Si iata ca aceasta calatorie imi oferea prilejul sa traiesc un punct de vedere grandios – metamorfoza lumii intr-o gestatie infernala. Dar daca, chiar in acest loc care ma alesese ca spectator, aveam sa descopar forta primordiala a unei noi armonii?
Ratacirile mele, inhalarea vaporilor si mersul cu pas voinicesc, din zori si pana-n seara, ma storsesera de vlaga. Abia m-am intins pe salteaua de paie, ca am si inchis ochii. Se lasa noaptea. Somnul aproape letargic pe care-l incercasem inca de la sosirea pe aceste meleaguri m-a napadit din nou. Insa in seara aceea n-aveam sa mai lupt cu el. Mi s-a parut o forma de eliberare – mijlocul cel mai sigur de a scapa de angoasa, de intrebarile care-mi roiau ca niste fluturi nebuni pe sub calota craniana. Ceva – nu stiu ce – m-a trezit cateva ceasuri mai tarziu. Era luna plina, iar razele sale, bogate si albe, imi raneau pleoapele. Ea era oare de vina pentru aceasta insomnie? Am deschis ochii, descumpanit. Ca intotdeauna in fractiunea de secunda de dinaintea trezirii intr-un loc nefamiliar, am trait o senzatie de amnezie. M-am sculat in capul oaselor si am zvarlit pledurile. In jur, totul era ca mai inainte si, totusi, aparuse ceva complet diferit, caruia nu-i puteam deslusi natura. Mi-am imbracat haina si am dat deoparte zaplazul din ferigi care-mi tinea loc de usa. Afara, se ridicase dinspre lac o ceata usoara. Niste focuri vii dansau ici si colo. Insa nu spectacolul nocturn, de care somnul meu hipnotic ma privase, constituia cauza sentimentului de profunda schimbare pe care-l resimteam privind peisajul. Am luat pusca, mi-am infasurat un fular in jurul gatului si am facut doi pasi afara. Dintr-odata, am inteles. Noaptea era sonora! Emitea, in sfarsit, sunetele care lipseau peisajului diurn. Am ciulit urechea ca sa incerc sa ghicesc originea ecourilor care invadasera acest spatiu imens, ostil pana acum, si pe care tacerea il facuse monstruos. Nadajduiam sa deslusesc niste zgomote de origine vegetala. Ma refer la freamatul pe care il isca vantul printre ramuri, la sunetul infundat al vreunui fruct sau al vreunui con cazand pe pamant, sau la trosnetul vreunei crengi sub povara zapezii – toate acele manifestari discrete ale prezentei peisajelor, ale vietii si curgerii sale in marele ciclu al anotimpurilor. Nu auzeam insa nimic. Era doar rodul imaginatiei mele, al nervilor mei intinsi ca un arc, excitati de senzatia unui pericol difuz, a unei prezente amenintatoare? Nu reuseam sa definesc sursa acestor zgomote care, in plus, pareau ca se apropie de mine. Mi-am inclestat degetele pe patul pustii. Ai fi zis ca se aud soapte, mormaieli, fosnetul aerului la trecerea unui corp si chiar – nu cumva deliram? – un fel de ras surd, sardonic si inabusit. Deodata m-a coplesit o groaza fara margini. Din ceturi au prins sa rasara tot soiul de forme. Sau, mai bine spus, ceata se coagula in forme vii, din ce in ce mai compacte, care inaintau spre mine. M-au trecut fiori reci: eram privit. Parea ca fiecare forma capatase ochi – nepasatori la amenintarea pustii mele –, iar ochii aceia ma tintuiau, unii de la nivelul solului sau aproape de el, de parca ar fi apartinut unor patrupede, altii de mai sus, de la aceeasi inaltime cu mine. Pupilele luceau fosforescent precum cele ale unui pisici surprinse, noaptea, de lumina unei lampi. Dintre ele s-au desprins doua si au venit spre mine scaparatoare si rosii, ca ale unui demon. Am recunoscut in aburii miscatori forma unui lup. Si-atunci, cutremurat, am zbierat o formula de alungat raul, un fel de Vade retro care mi-a iesit tremurat din gatlej.
Dintr-odata, totul a parut ca da inapoi. Ochii s-au stins, iar eu, terorizat, m-am refugiat pana la culcus. Spaima mi s-a scurs treptat din trup sub forma unor sudori reci. Clantaneam din dinti; m-am prabusit pe saltea cat eram de greu si din nou somnul letargic a pus stapanire pe mine.
AUTOAREA
Hélène Grimaud s-a nascut la Aix-en-Provence in 1969 si este o celebra pianista franceza, dar si specialista in etologie. La sapte ani ?i-a fost descoperita pasiunea pentru muzica. A studiat la Conservatorul din Paris, iar la 14 ani a sustinut primul sau concert. A interpretat, de-a lungul vietii, piese pe scene din intreaga lume, din Tokio la New York. A concertat alaturi de orchestre filarmonice din Europa si Statele Unite, sub bagheta a numerosi dirijori. Discografia sa cuprinde compozitori precum Rahmaninov, Chopin, Schumann, Brahms, Gershwin, Ravel, Beethoven, Bartók, Mozart, Bach, Debussy, Sostakovici. La 21 de ani s-a stabilit pentru o perioada in Florida, unde intamplarea i-a adus in cale o lupoaica, pe care a indragit-o; astfel s-a nascut pasiunea sa pentru lupi, carora le-a studiat comportamentul si pentru a caror protejare a infiintat o asociatie si un parc.
CARTEA
Intoarcere la Salem are ca punct de plecare vizita pe care Hélène Grimaud, aflata la Hamburg pentru un concert din Brahms, o face la un anticariat improbabil de pe o strada pustie dintr-un cartier portuar. Intrata acolo ca sa cheme un taxi, naratoarea observa cateva obiecte stranii si pleaca acasa cu un vraf de partituri. Nu mica ii este mirarea cand descopera in paginile amestecate un jurnal (sau sa fie text de fictiune?) al lui Johannes Brahms insusi. Pe firul aflarii adevarului despre paginile misterioase, nuvela fantastica se amesteca in biografie, iar intamplarile o vor purta pe Hélène din Europa inapoi in Statele Unite, la Salem, unde infiintase refugiul pentru lupi si unde isi reia lupta impotriva distrugerii naturii.