Nu mi se pare obligatoriu ca un critic sa-si incerce puterile in cat mai multe genuri literare, ca sa-si poata da seama din interior cu ce se mananca fiecare in parte, chiar daca nu face mare scofala cu incercarile astea. Ideea lui G. Calinescu e mai degraba o justificare preventiva a criticului care trece de cealalta parte a baricadei.
Nu cred nici ca, daca se apuca de proza sau de poezie, criticul sau teoreticianul literar are un avantaj fata de prozatori si de poeti, fiindca el ar sti mai bine cum se fac treburile astea. Daca Umberto Eco n-ar fi avut talent de romancier, cu toata semiotica lui sclipitoare, ar fi ramas un excelent comentator care a scris si cateva romane. Or, acum Eco e privit ca un mare romancier care s-a indeletnicit si cu semiotica.
Daca vorbim despre literatura in termenii unei indeletniciri de laborator, ignoram principalul ingredient, talentul, care pana la urma ii ierarhizeaza si pe criticii literari, in calitatea lor de judecatori sau de proxeneti ai literaturii, cum ii numea un clasic rau de gura.
Criticul literar Marius Chivu nu e incantat de textualismul optzecistilor, prefera proza fara ingrediente teoretizante, la fel cum nu pare sa prizeze nici asa-numitul „mizerabilism“ al prozatorilor din generatia lui si, spre deosebire de congenerii lui care scriu cu i din a, Chivu e printre putinii scriitori din tanara generatie care scriu cu i din i, in ciuda curentului, iar acum, cand a schimbat critica pe proza, a plonjat in aceasta meserie fara vesta sau colac de salvare, de tipul vreunei prefete sau macar a unui avertisment in care sa spuna ca el, criticul, si-a luat vacanta de la magistratura ca sa-si dea procura de prozator, ca pe un divertisment de la treburile criticii sale. Mi-a placut atitudinea lui. Dar daca ne aruncam la bataie, se termina cu pavaza noastra critica, cu care-i judecam pe altii, indiferent cum ne-ar chema. Imi placea Marius Chivu, poetul, i-am si spus-o, ca intre cititorii de poezie, cati or mai fi.
Dar daca iesi cu pieptul gol la bataie, in proza, fratele meu mai tanar, sa vedem cum stai cu musculatura, mi-am zis, cand am vazut ca Marius s-a aruncat in apele prozei, ca un debutant oarecare. Prima povestire din volum mi-a placut, dar nu m-a scos din ale mele. Are o taietura brici si un dramatism in crescendo, fara patetisme, si un final de Cehov in mare forma. Dar cu o discretie a amprentei autorului, pe care n-am inteles-o decat citind urmatoarele povestiri, in care aceasta amprenta apare din ce in ce mai pregnant. Daca ar fi fost dupa mine, prima povestire a volumului ar fi trebuit sa fie una dintre cele in care e vorba despre viata la tara a protagonistilor sau una dintre povestirile la persoana intai despre contemporaneitatea bucuresteana ori de la Vama Veche.
Inteleg logica dupa care Marius Chivu si-a oranduit povestirile in volum, dar cred ca daca in locul acestei povestiri comportamentiste, in care autorul joaca un rol misterios, de consemnator al faptelor, ar fi sacrificat constructia volumului de dragul expresivitatii sale, cartea ar fi avut de castigat de la inceput. Cred ca, in dispunerea povestirilor din volum, criticul din Marius Chivu a fost mai tare decat prozatorul cu acelasi nume, si asta cu un orgoliu al construirii volumului pe care eu, ca prozator, n-as fi mizat.
Marile povestiri ale lui Chivu sunt cele in care desenul epic conteaza mai putin decat intorsaturile povestii, fiindca in ciuda faptului ca povestirile sale incep cat se poate de clasic, ele au o tesatura barochista, uneori cu intorsaturi poematice, din care, la sfarsit, iesi pe lumea cunoscuta a realismului, dar fara siguranta ca asta ar fi adevarata iesire din povestirile lui Marius Chivu, ci doar o poarta dintre cele cateva pe care autorul te poate scoate din povestirile lui.
Verva lui de povestitor, indiferent daca lucreaza la persoana intai, fara legatura biografica precisa cu autorul, sau la persoana a treia, functioneaza in povestirile despre lumea din Vama-Veche si despre satul alor sai. Aici prozatorul din el isi da drumul, cu o uluitoare pofta de a povesti si cu observatii tulburatoare despre lumea satului, care moare putin cate putin, dar implacabil. Si asta fara sa planga pe umarul taranilor care dispar unul cate unul, ci constatand ca, odata cu disparitia lor, se duce si satul lor.
Intr-un fel, Marius Chivu il continua pe Marin Preda din Morometii 2, cel care povestea ca Ilie Moromete ajusese sa fie carat in roaba fiindca nu-l mai tineau picioarele dupa ce venise comunismul la putere. Ce s-a intamplat insa cu de-alde Moromete dupa 1989? Nimic special, doar ca, dupa ce au ramas fara pamant si fara cai si dupa ce le-au plecat si copiii la oras, nu le-a mai ramas decat un trecut de care sa aiba grija pentru a-si primi copiii si nepotii intr-un soi de bula a timpului in care nu s-a mai intamplat nimic.
Pentru personajele lui Marius Chivu pastrarea acelei lumi nu e doar o chestie de conservare, pe bani europeni, ci face parte dintr-un proiect salvator al memoriei satului. Dar, spre deosebire de oengistii care se duc la tara ca sa faca si sa dreaga, fara a lasa nimic in urma, personajele lui de la oras se duc sa mai repare cate ceva din gospodariile bunicilor sau parintilor lor. Stiu ca se lupta de pomana cu timpul si cu vremurile, dar nu se lasa, de parca energia taranilor din familia lor li s-ar fi transmis, chiar daca nu mai au nici un motiv sa se umereasca pentru a tine in picioare o casa si o gospodarie lipsite de baza care le ajuta sa stea in picioare.
Fara a face pe moralistul, Marius Chivu ii pune fata in fata pe fiii si nepotii din lumea satului cu tipii fara identitate din universul vamaiotilor si cu baietii si fetele din Bucurestiul multinationalelor. Nu stiu cine castiga partida, nici autorul nu da vreun indiciu in aceasta privinta. Senzatia pe care o ai e ca, la fel cum la tara personajele lui Marius Chivu stiu sa se descurce, dar nu pot face minuni, nici cele de la oras nu sunt mai acatarii. Daca le pui insa cap la cap, descoperi in ele un optimism taranesc, gratie caruia ceea ce conteaza nu e ca de casele parintilor sau ale bunicilor se alege praful, ci ca din ele se va gasi totdeauna cineva care sa le aduca in starea lor de odinioara.
Marius Chivu, Sfirsit de sezon, colectia „Fiction Ltd.“, Editura Polirom, 2014