Am observat ca romanul dumneavoastra e dedicat fratilor si surorilor dumneavoastra. Cum e sa cresti cu atatia frati?
S-ar putea sa va surprinda ce zic, insa habar nu am! Am sapte frati si surori care s-au nascut unul dupa celalalt, dar intre cel de-al saptelea frate si mine e o distanta de 14 ani! Atunci cand m-am nascut, cel mai mare dintre frati deja avea un fiu, asa ca din vremea copilariei imi aduc aminte vag doar de una dintre surori, atat. Ceilalti erau fie casatoriti, fie lucrau. Fratele de dinaintea mea lucra deja pe santier cand m-am nascut eu, asa ca nici macar pe el nu l-am prea vazut. Practic, mi-am trait viata in aceasta contradictie: am nu un singur frate, ci sapte, dar m-am considerat si m-am simtit intotdeauna un copil singur la parinti. Doar cand am devenit adult am inceput sa ma apropii de fratii si surorile mele.
Care e prima dumneavoastra experienta legata de scris?
E o experienta un pic jenanta, marturisesc. Cand eram mic, nu ma prea dadeam in vant dupa scoala. Mai ales cand era vorba de matematica sau de orice legat de numere, aveam probleme serioase. Si chiar la limbi straine, cu toate exercitiile acelea de gramatica. Dar cand, destul de rar, e drept, profesoara ne zicea: bine, acum mergeti acasa si scrieti o povestire despre orice vreti voi, eram foarte fericit. Ati putea crede ca acestea au fost inceputurile scrisului pentru mine, dar n-a fost chiar asa. Povestea jenanta incepe mai tarziu, cand aveam 16 ani, eram deja la liceu. Intr-o zi, un coleg de-al meu a venit la mine si mi-a zis: am scris o poezie, vrei s-o citesti? La varsta aia, eram un tip vesel si mistocar, asa ca i-am ras in nas si l-am intrebat: poftim, te-ai apucat de scris poezii? Si ce fel de poezii scrii tu, ma rog? Si momentul absolut jenant e ca, dupa ce mi-a dat poezia, am luat-o si am rupt-o intr-o suta de bucatele si apoi am aruncat-o la cos. Am vrut sa-l intimidez cu asta, mai ales ca nu prea imi placea de el, sincer. Dar dupa aceea, m-am dus acasa si mi-am zis: daca tipul ala poate sa scrie poezii, eu de ce n-as putea? Si asa a inceput totul, de fapt. Am avut chiar tupeul, cateva zile mai tarziu, sa ma duc la scoala si sa-i arat poeziile mele. Ce e amuzant e ca tipul in cauza n-a mai scris niciodata poezii, pana la urma, a ajuns parlamentar. Dar eu am continuat sa scriu.
In lumina acestei dezvaluiri, v-as intreba daca v-ati gandit vreodata la scris ca la o constientizare a masculinitatii, ca la un prag. Practic, ati scris o poezie ca sa-i dovediti colegului ca sunteti mai tare decat el, nu?
Sigur ca erau si fete care scriau poezie pe vremea aia. De fapt, in generatia mea, cel putin, toata lumea ajungea, la un moment dat, in jurul varstei de 16 ani, sa scrie poezii. Dar bineinteles foarte putini au continuat sa scrie. N-as zice ca, la modul general, e o experienta a masculinitatii. Dar e adevarat ca in acest context pe care vi l-am descris a fost, intr-adevar. Era, evident, si o metoda de a atrage atentia asupra ta. Plus parul lung, barba, aspectul foarte neingrijit.
Si ce fel de muzica?
Pe vremea aceea, evident ca era o muzica foarte galagioasa. Care, fireste, era impotriva muzicii la moda din epoca. De exemplu, erau in mare voga trupe ca Duran Duran, pe care noi le consideram foarte… nu stiu ce cuvant sa folosesc. Nu erau destul de proletare, or, eu veneam dintr-o familie de proletari. Pentru noi, astea erau lucruri pentru clasa de mijloc, foarte burgheze, caldute. Si eu personal nu ma identificam deloc cu aceste lucruri. Dar, la un moment dat – si nu-mi place s-o recunosc, dar asta e adevarul –, am fost mereu un pic cam snob. Mi-am zis: toata lumea scrie poezie, deci, eu n-o sa mai scriu poezie, o sa trec pe proza. Ceea ce a fost o idee proasta. Pana in ziua de astazi cred ca, desi scriu si am scris romane de-a lungul timpului, in realitate, in profunzime, sunt mai ales poet. Chiar acum, in timp ce stam de vorba, ma gandesc cu emotie ca maine se vor anunta castigatorii Premiului National pentru Literatura si eu am o carte nominalizata la poezie (volumul lui Immanuel Mifsud, Penelopi tistenna, a castigat Premiul National pentru Poezie, n.red.).
Deci, scrieti proza, dar nu ati renuntat nici o clipa la poezie, care a fost cumva prima dragoste in materie de literatura?
Da, mi-am zis ca nu se poate sa renunt la poezie! Dar, snob fiind, am ales s-o fac altfel decat ceilalti. Toti prietenii mei care scriau poezie scriau cu vers liber, asa ca mi-am zis: ei bine, eu o sa fac invers, o sa raman la versul clasic. In literatura malteza versul hendecasilabic e considerat cel mai erudit dintre toate tipurile de vers, asa ca am decis ca asa voi scrie. Dar recunosc ca, la inceput, mi-a fost foarte greu, pentru ca la liceu studiam poetii moderni care scriau in vers liber si, in plus, toata lumea din jur scria la fel. Or, eu incercam, peste toate astea, sa-mi tin in frau gandurile si sa scriu intr-o forma de vers considerata de toata lumea traditionalista si paseista. Problema e ca m-am obisnuit atat de tare sa gandesc in hendecasilabi incat astazi nu mai pot scapa de acest reflex. Simt ca e timpul sa fac o schimbare, dar ceva in mine rezista la aceasta schimbare, fiindca acest tip de scris a devenit acel ceva al meu, maniera mea. Poetul nostru national maltez, care a fost preot, a scris mult in hendecasilabi. Si unul dintre profesorii mei de la universitate obisnuia sa-l citeze spunand ca, atunci cand incepi sa lucrezi cu aceasta forma de vers, ajungi chiar sa vorbesti in hendecasilabi. Si m-am surprins si eu de multe ori facand acest lucru. Poate parea o prostie, dar e adevarat: iti restructureaza mintea. Si ajungi chiar sa vorbesti asa.
Deci, la 16 ani ati inceput cu versuri. Prima carte de proza cand a venit?
Desi am publicat pe la 17 ani o brosurica de versuri, cum se intampla adesea la varsta aceea, debutul meu propriu-zis a fost pe la 20 si ceva de ani, inca eram student. E vorba de o carte povestiri. Si apoi am continuat cu proza.
Cei din familia dumneavoastra au stiut de la inceput ca sunteti scriitor? V-au citit cartile?
Nu, mama era analfabeta, asa ca nu stia sa citeasca. Cel mult reusea sa citeasca, urmarind scolareste cu degetul, cateva coloane de ziar. Iar pe tatal meu nu il interesau astfel de lucruri. In plus, cand le-am spus ca scriu poezii, ei se asteptau sa scriu in versuri cu rima, ceea ce eu nu faceam, asa ca nu intelegeau o iota din ce scriam. Ceea ce era perfect de inteles. Mama chiar imi spunea: de ce nu te gandesti mai bine la lucruri serioase, la un serviciu bun? Pe scurt, credea ca povestea asta cu scrisul e o pierdere de vreme. Nu stiu daca ea se astepta atunci ca eu sa devin scriitor, cred ca nici macar eu nu credeam ca voi continua sa scriu. Spun asta fiindca am incercat atat de multe lucruri in viata, pe care le-am abandonat ulterior, incat, la un moment dat, am lasat totul in voia sortii, le-am lasat sa se intample. Si apoi lucrurile s-au limpezit.
Si reactia lor nu v-a afectat in nici un fel? Pentru ca, de multe ori, asteptam confirmarile, chiar si pe cele literare, de la ei, de la parinti.
Nu cred ca m-a afectat cu adevarat. Cand imi spuneau toate astea, nu faceam decat sa zambesc. In fond, ce as fi putut sa-i cer mamei mele care si-a petrecut toata viata muncind ca o sclava in casa? Cum ar fi putut sa gandeasca altfel? Nici cu fratii mei lucrurile nu au stat altfel, pentru ca eu am fost singurul din familie care a facut studii, toti ceilalti au facut doar anii de scoala obligatorii, apoi s-au angajat in fabrici sau pe santier. Era o familie de muncitori in care eu am fost mereu cel diferit. Dar e adevarat, uneori imi trece prin minte un gand emotionant despre asta. De pilda, as vrea sa cred ca exista o viata de apoi, nu sunt sigur ca exista, dar nici ca nu exista. Dar, daca exista, imi imaginez cateodata ca tatal meu ar putea vedea, de acolo de unde e, ca am ajuns practic sa-i public viata. Si ma intreb oare ce ar spune despre asta.
Asadar, In numele Tatalui (si al Fiului) e o carte autobiografica? Asta in masura in care autobiografic mai inseamna ceva in zilele noastre.
Exact, nu cred ca mai inseamna ceva! Insa nu cred ca e foarte importanta discutia asta despre genuri. Dupa acest roman, tradus acum si in limba romana, am mai publicat unul pe care pot sa-l numesc fara ezitare „roman“, nu are absolut nimic autobiografic. E scris cu o mare libertate vizavi de chestiunea timpului si are toate aceste miscari de du-te vino pe axa timpului, iar actiunea se petrece fie la Berlin, fie in Malta, fie in Sicilia. Dar el e cat se poate de identificabil ca roman, in vreme ce In numele Tatalui (si al Fiului) e cate un pic din mai multe lucruri si nu e nimic precis, pana la urma, din punct de vedere generic.
Si cum v-ati decis sa scrieti aceasta carte imposibil (si inutil) de clasificat generic despre tatal dumneavoastra si despre experienta dumneavoastra de fiu al acestui tata?
Totul a inceput cand am gasit jurnalul tatalui meu. Am fost extrem de emotionat. Pentru ca tatal meu, asa cum cred ca reiese destul de bine din carte, era tipul de barbat macho, un macho al clasei muncitoare, bineinteles. Si cumva, gresind, fireste, n-am asociat niciodata acest tipar masculin cu practica scrierii de jurnal. Dar era un jurnal foarte dezorganizat. Stia destul de putina engleza pe care o invatase de la un militar cu care lucra pe cand era copil. Dintr-un motiv pe care nu il cunosc, a scris acest jurnal in engleza, si evident era o engleza foarte proasta. Am fost socat cand am descoperit acest jurnal, el era inca in viata atunci, era foarte batran.
Si i-ati spus ca l-ati gasit?
Nu, nu i-am spus si o sa explic si de ce. Parintii mei – dar poate e doar o chestiune de generatii diferite – erau foarte secretosi in legatura cu viata lor personala. Vorbeam cu studentii mei si le spuneam ca ei practic sunt generatia Facebook si daca au o durere de cap, ei simt nevoia sa spuna la toata lumea acest lucru. Dar eu imi amintesc de un episod care s-a intamplat cu mult timp inainte ca eu sa fi gasit acest caiet. Am gasit prin casa o carte postala foarte veche, cred ca era de prin anii ’40, avea niste aplicatii in relief ca niste broderii, era o mica opera de arta, sa fiu sincer. In mijloc avea o inima din niste pietricele si fotografia unui barbat si a unei femei care, pur si simplu, se uitau unul la celalalt. Nu se sarutau, nu faceau nimic indecent, doar se priveau. Si cand am gasit-o mi-am zis: ia uite ce lucru frumos! Habar nu aveam ce reprezenta ea.
Avea un mesaj pe spate?
Nu, tocmai ca nu! M-am uitat pe spate si nu scria nimic. Si m-am dus la mama si am intrebat-o ce e asta si ea mi-a raspuns furioasa: da-mi-o imediat, nu e a ta! Si trebuie sa spun ca eram adult la vremea respectiva, nu eram un copil. Asa ca am fost absolut socat si am rugat-o sa-mi spuna de ce era atat de importanta cartea asta postala pentru ea. Si ea mi-a zis: fiindca e prima carte postala pe care mi-a daruit-o tatal tau. Si a adaugat: nu e a ta si n-ai ce sa faci tu cu ea. Apoi a luat-o si a ascuns-o. Si m-a izbit cat de intime, cat de private erau aceste lucruri pentru ei. Nici macar nu era nimic scris pe cartea asta postala, nici nu avea vreo imagine indecenta care ar fi putut s-o faca sa se simta prost. Dar era lucrul ei personal, intimitatea ei pe care nimeni altcineva nu avea dreptul sa o vada. Nu mai spun de jurnalul tatalui meu care nici macar nu avea nimic cu adevarat intim in el, doar detalii de tipul la ce ora incepea instructia, la ce ora trebuiau sa se imbrace in uniforma, primele raiduri aeriene din Malta. Deci, nimic personal. Dar, cu toate acestea, pentru el era un obiect intim.
Ati scris cat el inca era in viata?
Nu, am inceput sa scriu acest roman a doua zi dupa inmormantarea tatalui meu. La un moment dat, ii citeam primele pagini sotiei mele, care nu e malteza, asa ca ii traduceam, practic, si ea m-a intrebat: le-ai spus fratilor tai despre asta? Si eu am raspuns: nu. Si atunci ea mi-a zis: asculta, asta e o carte foarte intima in care vorbesti si despre tatal lor, nu doar despre tatal tau. Mie nici macar nu-mi trecuse prin minte acest lucru. Si apoi m-a intrebat ce am de gand sa fac si i-am raspuns sincer: habar n-am, dar n-am de gand sa le spun. Daca cumva or sa-mi spuna ca nu sunt de acord? Dar cartea a avut acest efect de magie si la nivel personal, in sensul ca familia mea s-a bucurat de ea. S-au bucurat toti sa-si vada tatal personaj intr-o carte.
Relatia cu tatal dumneavoastra s-a schimbat dupa scrierea acestei carti ?
Da, cred ca m-a facut sa-l inteleg mai bine. Pentru ca noi am avut o relatie destul de dificila si ne-am inteles unul altuia comportamentul cu intarziere. Sau nu ne-am inteles deloc, uneori. Acum inteleg, intr-un fel, de ce el nu a putut sa ma inteleaga. Poate ca ar fi trebuit sa fiu mai tolerant, dar – repet – eram tanar, destul de rebel. Scriind aceasta carte am ajuns sa-l inteleg mai bine. Dar si pentru ca, la un moment dat, m-am trezit si eu ca devin tata. Si poate ca exagerez lucrurile sau spun lucruri pe care barbatii aleg sa nu le spuna. Insa, da, a ajuns sa schimbe relatia dintre noi. Dar, din pacate, a fost prea tarziu.
De unde acest titlu? E ceva in spatele lui sau e doar un artificiu retoric?
Am avut niste indoieli legate de el, sincer sa fiu. Pentru ca el are aceasta rezonanta religioasa, or, dupa cum stiti, nu e nimic legat de asta in carte. Alegerea vine din Lacan, cu teoria lui despre numele tatalui, si exista o gramada de referinte la teoriile lacaniene in carte. La un moment dat, am discutat problema titlului cu editorii mei maltezi, care mi-au zis ca nu au nimic impotriva sa-l schimb, dar sa am grija sa fie unul mai bun. Si, pana la urma, nu am gasit altul mai bun. Editorul francez – fiindca romanul o sa apara in Franta anul care vine – a propus scoaterea parantezelor din titlu fiindca nu au inteles, probabil, ca rostul lor e sa sublinieze faptul ca experienta fiului vine dupa aceea a tatalui. Dar nu-mi imaginez un titlu mai bun pentru aceasta carte.
De ce baietii nu au voie sa planga? Ati tot vorbit despre asta in carte, e si titlul unei piese a celor de la The Cure care mie imi place foarte mult…
Eu am crescut intr-o generatie in care la scoala, nu doar in familie, eram invatati ca baietii nu au voie sa planga. Si nu eram invatati acest lucru intr-o maniera indirecta. Efectiv, ni se spunea raspicat acest lucru. In primii doi ani din scoala primara am invatat intr-o clasa mixta si urmatoarea data cand am mai avut colege fete a fost abia in liceu. Si imi amintesc de pe vremea aia acest detaliu: ca o fata avea voie sa planga, dar noi, nu. Si m-a impresionat intotdeauna acest lucru: ca mie nu mi se permitea sa plang, dar lui Mary, da. Si Mary putea sa planga cat poftea pentru ca facuse pe ea sau isi uitase caietul acasa. Dar cand si eu pateam la fel si invatatoarea tipa la mine, mi se umpleau ochii de lacrimi, iar invatatoarea incepea sa tataie dezaprobator si zicea: nu, nu, baietii nu au voie sa planga. Apropo de plans, am o poveste pe care am mai zis-o si alta data, deci, probabil ca ma repet. De fiecare data cand public o noua carte si uneori chiar la multa vreme dupa aceea, unii oameni imi scriu cateva fraze despre cat de mult le-a placut cartea si de ce anume le-a placut. Si, de obicei, primesc mesaje de la femei. Dar cand a aparut In numele Tatalui… am fost surprins si bucuros, recunosc, sa primesc multe mesaje de la barbati care mi-au scris ca s-au identificat cu ce spuneam eu acolo, desi tatal lor nu fusese in armata. Dar unul dintre mesaje m-a surprins foarte mult. Si spun mereu aceasta poveste pentru ca ma tot gandesc ca nu e reala, ca nu s-a intamplat, asa ca probabil ca o spun ca sa ma conving singur de adevarul ei. Cineva mi-a scris: „v-am citit cartea, e prima pe care o citesc din tot ce ati scris si va fac o marturisire fiindca sunt sigur ca, tocmai pentru ca ati scris aceasta carte, o s-o intelegeti: am citit toata cartea in baie. Probabil vi se pare ciudat, si chiar e ciudat. Dar stiti, n-am vrut ca sotia mea sa vada ca am ochii in lacrimi“.
Cred ca toate premiile literare din lume nu fac cat aceasta marturisire simpla si emotionanta.
Da, e foarte adevarat. Dar dupa experientele astea, si chiar inainte de ele, am inceput sa ma intreb ce reprezinta, de fapt, aceasta imagine a masculinitatii care e atat de puternica. Datorita temei mele de doctorat am citit foarte multe carti de gender studies si multe carti feministe despre cum societatea pune presiune pe femei, si toate lucrurile astea sunt adevarate. Si mi-am dat seama cat de putin realizam ca aceeasi presiune se pune si pe barbati! Fireste, cu un alt mesaj, dar e tot o presiune. Cativa barbati au citit aceasta carte si s-au identificat cu experientele de acolo tocmai pentru ca erau barbati. Si poate pentru ca, barbati fiind, nu au recunoscut niciodata fata de ei insisi toate acele lucruri despre care eu vorbesc acolo.