Din cunostintele mele, in Romania exista doar doua romane care vorbesc despre emigrarea romanilor in Italia. Primul a aparut anul trecut – Kinderland, de Liliana Corobca –, iar cel de-al doilea acum doua luni – Fetita care se juca de-a Dumnezeu, de Dan Lungu. Ambele, la o distanta considerabila de romanul dumneavoastra, De vei lua aminte la greseli(2007, 2011 pentru traducerea in limba romana). De ce ati ales sa scrieti despre italienii care au emigrat in Romania si nu despre romanii care muncesc in Italia? E o perspectiva interesanta, mai ales ca ati avut subiectul acolo, la indemana, dar ati preferat sa veniti aici.
Da, am preferat sa fac asta pentru ca a schimba perspectiva este treaba scriitorului si, implicit, a cartilor. Daca vrei sa scrii o poveste, este de datoria ta sa schimbi perspectiva. Mai mult decat atat, cred ca fiecare scriitor – dar si fiecare om – poate scrie numai despre ceea ce cunoaste cu adevarat. In cazul meu, eu ii cunosc pe italieni foarte bine. Puteam, intr-adevar, sa scriu despre romanii din Italia, dar mi s-a parut ca aceea nu era povestea mea.
Printre altele, in romanul meu am incercat sa vad si ce este acela capitalismul. Cred ca aici, in tara voastra, il pot vedea mai bine decat in alta parte. In Romania, toate contradictiile sunt vizibile; sunt aceleasi ca in Italia sau in Spania, dar acolo oamenii vor sa le ascunda, se prefac ca traiesc in cea mai buna dintre toate lumile posibile. Pentru mine, a fost interesant sa incerc sa raspund la o intrebare: „Ce se intampla cand capitalismul vine, pentru prima data, intr-un loc?“. Si asta pentru ca noi, oamenii de 40 de ani, ne-am nascut in Italia cu capitalismul, asa ca n-am avut ocazia sa vedem ce se intampla cand acesta „invadeaza“ un loc pentru prima data. Este o bucata de istorie care m-a pus pe ganduri.
O curiozitate: mai exista si alte carti cu un subiect similar in Italia?
Nu. Sunt carti italiene care trateaza subiectul romanilor sau al altor straini care vin in Italia si muncesc acolo. Dar, din cate stiu, nu exista aceasta perspectiva; si asta pentru ca, intotdeauna, exista senzatia ca nu este cool sa scrii romane care se petrec in tari care nu sunt cool. Romania nu este cool pentru Italia. Iar acesta este un lucru dezamagitor, literatura nu are de-a face cu a fi sau a nu fi cool. Adevarul este ca romanii, pentru presa din Italia, sunt o sursa de probleme sociale, iar aceasta este una dintre cele mai triste demonstratii ale influentei media asupra oamenilor.
Fetita care se juca de-a Dumnezeu, romanul lui Dan Lungu, a fost cel pe care, fiind mai recent, l-am avut in minte atunci cand am citit cartea dumneavoastra. Una dintre perspectivele din roman ii apartine unei fetite de opt-noua ani care sufera dupa mama sa, plecata in Italia; cartea dumneavoastra este scrisa din perspectiva unui tanar care-si aminteste de copilaria fara mama plecata in Romania. Credeti ca exista o atitudine universala in ceea ce priveste abandonul unui parinte? Putem vorbi despre acest lucru numai din punctul de vedere al unui copil?
Cred ca abandonul este una dintre cele mai mari teme ale literaturii. Metamorfoza este o schimbare; altfel spus, trebuie sa pierzi ceva pentru a te transforma, a calatori spre nou. Metamorfoza contine, asadar, abandonul. Orice societate care se schimba pierde ceva din ce a avut pentru a castiga altceva, mai bun, mai diferit.
Abandonul este una dintre marile teme si pentru ca explica cum putem noi, oamenii, nascuti singuri, pierzand o comunitate – sosim in lume si imediat pierdem acea legatura cu mama –, sa continuam si sa incercam sa recastigam o alta comunitate, sa fim cu alti oameni, intr-un alt loc. Amprenta noastra este nostalgia dupa comunitatea de dinainte de a ne fi nascut.
Este istoria umanitatii si, intr-un fel, o problema care n-are nici o solutie, caci e, cu adevarat, greu sa fim fericiti. E important ca omul incearca sa faca asta, sa fie fericit cu alti oameni, este singura cale pentru a nu resimti, la o intensitate prea mare, singuratatea cu care venim pe lume. E important, dar, in cele din urma, este o actiune inutila.
In De vei lua aminte la greseliprimeaza emotiile, foarte puternice si diverse. E uimitor cum au incaput intr-un spatiu atat de mic (doar 160 de pagini). M-a impresionat economia de cuvinte, caci nu poti decupa o pagina fara sa stirbesti sensul intregii carti. Este acesta stilul dumneavoastra sau este cel pe care l-ati simtit a fi potrivit pentru aceasta poveste?
Fiecare poveste are propriul ei stil si propriile cuvinte. Pentru mine, cel mai important lucru este muzica acestor cuvinte. Cand scriu, nu ma intreb daca folosesc prea multe cuvinte. Dar intotdeauna simt melodia cuvintelor pe care le scriu atunci cand citesc cu voce tare. Muzica iti cere sa asezi cuvintele acelea nu numai cu creierul, ci si cu emotiile. Aleg acele cuvinte, ma folosesc de ele pentru a construi imagini, metafore etc.
Apropo, eu nu pot descrie, nu stiu daca este o virtute sau nu. De cand eram mic eram incapabil sa descriu ceva. Este o problema a mea, sunt un dezastru la descrieri. Am incercat, cand aveam 20-25 de ani, dar nu m-am priceput niciodata. Incerc intotdeauna sa descopar altceva sau sa ma pun in situatia pe care mi-as dori sa o descriu – ma gandesc cand am intalnit, in viata mea, ceva similar – si, de cele mai multe ori, o fac prin intermediul emotiilor. Toata lumea imi spune ca am un mod original de a descrie, ca e stilul meu, fara a sti ca, de fapt, eu habar n-am sa fac asta si incerc sa trisez de fiecare data.
De ce ati citit, la FILB, un fragment din Ogni promessa(Einaudi, 2010; Toate promisiunile)? Nu este nici cea mai recenta carte a dumneavoastra, nici cea tradusa in limba romana.
Cartea care a fost tradusa in limba romana este cartea vietii mele – nu in sensul ca este o autobiografie, ci consider ca este cea mai importanta carte pe care am scris-o. Orice scriitor are un astfel de roman. Pe de alta parte, Ogni promessa este o alta carte foarte importanta pentru mine. A si castigat o multime de premii, a si fost foarte tradusa. Este pacat ca nu a fost inca tradusa in limba romana. Asa ca, atunci cand organizatorii festivalului m-au rugat sa citesc ceva la eveniment, m-am gandit sa aleg un fragment din aceasta carte tocmai pentru a o ajuta sa iasa putin in lume. Cine stie, poate un editor roman a citit fragmentul respectiv si i-a placut.
Opt carti – cea mai recenta este publicata anul trecut – in 11 ani. Destul de mult, mai ales daca luam in considerare faptul ca sunteti si jurnalist, si dramaturg. Cum functioneaza? Scrieti zilnic?
Da, scriu zilnic, dimineata devreme. Cred in disciplina. Imi disciplinez obsesiile si le folosesc. Cand nu scriu, cum se intampla in aceasta perioada, cand calatoresc foarte mult, ma gandesc intotdeauna la ceva – acum, de exemplu, ma obsedeaza starea mea, faptul ca sunt bolnav, am febra etc. Obsesiile ma omoara. Actul de a scrie este singura modalitate de a da o forma acestora, care sunt, dintr-un anumit punct de vedere, un mod de a cunoaste realitatea. Sunt norocos ca am cuvintele pentru a le exprima. De aceea si scriu atat de mult, zilnic. Nu e frumos sa spun asta, dar ma simt implinit numai cand scriu sau cand abia am terminat de scris ceva. Acela este momentul perfect. Chiar daca sunt fericit, chiar daca am o familie frumoasa – sotia mea este steaua mea din toata lumea –, am nevoie de scris, altfel sunt macinat de singuratate.