Imi amintesc si ma gandesc, asa cum m-am gandit de atatea ori: ce a mers prost? Tara asta, eliberata brusc in decembrie 1989, plina de sperante si de sanse, e astazi (oricat ne-am amagi cu europenitatea noastra) corupta, saraca, dezorganizata, plina de frustrare si de ura. In afara granitelor cuvantul „roman“ starneste adesea strambaturi si priviri dispretuitoare. In 1990 viitorul in Romania parea stralucitor, iar dupa un sfert de secol mai bine de patru milioane de romani si-au parasit tara lipsita de viitor. Sistemul de sanatate e mizerabil, cel educational scartaie din toate incheieturile, reteaua de cai ferate e in paragina, iar romanii sunt printre cei mai saraci europeni.
Sigur, de vina e FSN-ul. Si Ion Iliescu. De vina sunt minerii, politicienii, fostii securisti, afaceristii verosi, justitia corupta… Insa asta nu explica nimic. Cateva mii ori zeci de mii de oameni, oricata putere vor fi avut, nu puteau distruge in halul asta o societate. Aveau nevoie si de ajutorul celorlalte milioane. Sau macar de pasivitatea lor.
Pe masura ce trece timpul, sunt tot mai convins ca atunci, in 1990, am inceput stramb, ba chiar ca am acceptat strambatatea. Si nu doar din comoditate, ci si din interes. Poate nu toti, dar multi. As zice, o majoritate coplesitoare. Cam cat majoritatea care l-a votat pe Ion Iliescu in mai 1990.
O parte coplesitoare din vina o poarta sistemul comunist, care a degradat intr-o asemenea masura oamenii si relatiile sociale, incat a lasat o societate atomizata, lipsita de solidaritate si spirit civic, cu oameni frustrati si meschini – romanii din 1990. Asa am iesit noi din comunism. Desigur, au existat si minunatele clipe de solidarizare si avant civic din decembrie 1989, dar acum stiu ca n-au fost chiar atat de multe si nici n-au durat foarte mult. Atat cat ne-a unit ura impotriva lui Ceausescu, am gasit ceva care sa ne apropie. Dupa aceea insa fiintele scapate oficial de sub comunism, dar purtand in ele matricea comportamentala a acelei lumi, au actionat asa cum fusesera conditionate in deceniile din urma: cu teama, cu ura, cu frustrare, cu egoism, cu lacomie, cu cruzime, cu fatarnicie. Asa ne-a invatat regimul comunist sa supravietuim. Si uite ca am supravietuit: suspiciosi, milogi si vicleni, cu sufletele strambe, dar am supravietuit.
Ma gandesc la un singur exemplu din multele posibile: cel al informatorilor Securitatii dinainte de 1989. Stiam ca exista si ca sunt multi, ne temeam sa vorbim prea tare, ne descarcam sufletul numai in fata celor foarte apropiati – si de multe ori nici atunci n-o faceam fara teama. Puteau sa te toarne prietenul din armata, preotul caruia i te-ai spovedit, colegul de camera din camin, bisnitarul de la care cumparai pantofi furati din fabrica. Informatorii – raul de langa noi – erau mai urati si mai dispretuiti decat ofiterii de Securitate.
Si-apoi a venit revolutia din decembrie 1989. Regimul comunist a cazut, iar informatorii au ramas fara slujba lor mizerabila. Au ramas, de asemenea, cu pacatele trecutului, ascunse in dosarele Securitatii, si cu teama ca vor fi deconspirati, scuipati de concetatenii lor, poate chiar linsati. Dar au tacut, au incercat sa uite raul facut si au mers mai departe. Cei macinati de pacatele din trecut si dornici de ispasire au fost foarte rari – printre ei, mitropolitul Banatului Nicolae Corneanu, care a marturisit inca de la inceput ca a fost colaborator al Securitatii. (In parte, si asta a determinat marginalizarea lui in cadrul Bisericii Ortodoxe de la noi – ca sa vedeti de ce spuneam ca am pornit stramb de la inceput –, fiindca marturisirea lui a starnit suspiciuni legate de ceilalti ierarhi de la noi si nu era bine sa starnesti asemenea suspiciuni. Mai ales ca erau justificate.) Insa cei mai multi informatori au tacut si au mers mai departe, zambindu-le cu drag celor pe care ii turnasera, legand prietenii stranse cu victimele de odinioara, ba chiar si cu ofiterii de Securitate pe care ii slugarisera, si asa au contribuit ei, turnatorii, la edificarea noii democratii romanesti.
Oare i-am fi iertat atunci, in 1990, daca ar fi iesit in public si ar fi marturisit? Daca si-ar fi cerut iertare si s-ar fi lepadat de trecutul lor? Eu cred ca da: in ianuarie, februarie, chiar martie 1990, imediat dupa revolutie, eram mult mai inimosi. Ne-o ingaduia bucuria libertatii. Am fi inteles mai usor ca multi dintre informatori au fost stransi cu usa, santajati, anchetati si torturati. Am fi transformat rusinea in virtute.
Dar n-am fost in stare. Si e doar unul din lucrurile pe care le-am ratat atunci, in 1990. Pentru toate astea am platit si mai platim si azi.