Judecatorul e o drama judiciara, psihologica si de familie care intoarce toate cliseele folosite – stilistice ori de scriitura, in propriul avantaj, facandu-si un titlu de glorie din abordarea clasica a dramei fiului avocat care trebuie sa-si apere propriul tata, el insusi judecator, acuzat la finalul unei cariere stralucite si cu un picior in groapa de ucidere din culpa. Intre fiu si tata relatia e distrusa si, chiar daca rigiditatea tatalui poate parea fortata in conditiile in care e bolnav de cancer, iar fiul ar vrea sa dreaga relatia, cele 146 de minute ale filmului nu te plictisesc tocmai datorita recitalului pe care toata distributia il da, de la cei din rolurile principale – Duvall si Downey Jr. – pana la Farmiga si D’Onofrio. Judecatorul e unul din putinele exemple de filme al caror scenariu deficitar e salvat de o regie profesionista care exceleaza in lucrul cu actorii.
Surprinzatorul Pradator de noapte/ Nightcrawler e un thriller cu sanse sa devina un fel de Reteaua anului 2014. De aceeasi factura (self-made woman) cu Faye Dunaway in filmul lui Sidney Lumet din 1976, Rene Russo (care e sotia regizorului filmului) e de trei ori mai inspaimantatoare decat Dunaway pentru ca e complet amorala, cu note floral-putrede de maladie mintala. Directoarea TV e perechea perfecta pentru sociopatul interpretat de Jake Gyllenhaal, care isi consuma pulsiunile ucigase filmand accidente si crime. Scenariul dozeaza eficient drogul: Lou Bloom vrea crime tot mai spectaculoase si bani tot mai multi. De la mutarea cadavrului ca sa dea bine in cadru pana la ambitia de a regiza un sangeros schimb de focuri e doar un pas. Personajul lui Gyllenhaal e frate cu Dr. Hannibal Lecter (Anthony Hopkins ) si Chigurh (Javier Bardem). Filmul lui Dan Gilroy (fratele lui Tony Gilroy, autorul lui Michael Collins, si al monteurului John Gillroy) e una dintre surprizele anului.
In replica, St.Vincent e pe cat de dezamagitor pe cat de mare interesul de a-l vedea pe Bill Murray in chip de primadona. Iar Theodore Melfi ni-l arata chiar din toate pozitiile si cantand la toate instrumentele odata.
E atat de mult Murray fata de interpretarea subtila din Lost in Translation, incat Murray se pierde. Mai e si povestea subtire care insista sa-l transforme pe mizantropul Vincent intr-un sfant contemporan (copiii pot crede ca orice alcoolic agresiv e si sfant), si care nu e lipsita doar de logica, ci si de simtul masurii. Daca Bill Murray si Naomi Watts ingroasa partiturile, Melissa McCarthy e exact ce trebuie.
Paddingtone o mica bijuterie colorata, vesela si plina de accente british care i-a facut pe jurnalistii britanici sa invite immigration lawyers sa-si dea cu parerea despre apropourile la melting pot-ul cultural care e Londra. Daca ursuletul imigrant din Peru ar primi 14 ani de inchisoare, buna familie Brown care-l gazduieste ar primi 15!!… Paddington arata bine in CGI si animatronics, iar includerea lui intr-o lume populata de actori e fluenta si convingatoare. Filmul nu intra in SUA decat in ianuarie 2015, ha!, o mica revansa pentru ca e productie europeana (franceza).
Noaptea vine in India/ Anochece en la Indiae plicticos si lipsit de miza, in ciuda eforturilor interpretilor Clara Voda si Juan Diego de a face convingatoare odiseea unui spaniol tetraplegic si a infirmierei sale romance din Spania spre India. Filmul, care e o coproductie Spania-Romania-Suedia (cu Strada Film din partea romana), a plecat la drum cu scenariul gata paralizat si se sinucide mult mai repede decat intentioneaza s-o faca eroul in India, locul tineretii sale hipiote. Osciland intre comedia in cheie minora, accentele sociale si cele tragice (universal valabile), povestea rateaza si sansa de a construi caractere (desi are putine personaje). Pacat ca regizorul nu a exploatat suficient resursele Clarei Voda, care poate mult mai mult decat sa stea incruntata.